Jurnalistul turc Zafer Özcan îi răspunde din închisoare Ioanei Morpurgo

În luna aprilie, 11 scriitori din PEN România au trimis scrisori către 11 scriitori și jurnaliști turci închiși abuziv în Turcia.

 Zafer Özcan i-a răspuns, din închisoare, Ioanei Morpurgo.

Transcriem mai jos scrisoarea lui, în traducerea jurnalistului turc Necdet Celik.

Dragă Ioana,

Am primit scrisoarea ta într-o duminică, îngropat în scrierile mele, în mica grădină de beton din secția noastră. Totul era liniștit și calm din nou, viața încetinește aici la sfârșit de săptămână, contactul nostru cu oficialii scade, dorința noastră de a vedea exteriorul crește. Simțul ăsta ascuns al singurătății care mă însoțește întotdeauna în viață se abate asupra mea în timpul vacanțelor. Apoi se implică în viața personajelor mele din romane și dispare. Nu ne plac vacanțele aici.

Scrisoarea ta m-a făcut să mă simt atât de bine în ziua mea singură și liniștită, încât am citit-o de mai multe ori. Am spus “ajunge” și am pus-o în plic, dar după cinci minute am scos-o și am citit-o din nou. O voce prietenoasă care îmi șoptea numele la celălalt capăt al continentului… Ce răcoritor… Astăzi aici cerul este din nou un albastru lăptos. Vara va deveni albastru intens. Așa este mereu în orașul meu natal, în acest mic oraș de lângă Marea Egee de Nord. Soarele, care este gelos pe tine pe insulă, este întotdeauna aici cu noi, cu toată generozitatea sa. Așa cum a spus poetul Sabahattin Ali în poezia sa scrisă în închisoare:

„Chiar dacă nu vezi marea

ridică ochii în sus

Cerul este fundul mării ”

Întorc mereu capul în sus. Deși arhitectura clădirii noastre ne oferă un cer limitat, caut fundul mării, gustul libertății acolo. În acel moment, încerc să-mi imaginez ce fac oamenii, prietenii și colegii mei, a căror libertate nu este restricționată. Sunt fericit că am persoane dragi în alte părți ale lumii care pot face ceea ce eu nu pot. Îți amintești acea replică de neuitat din filmul Pianistul? „Viața ne învață să așteptăm, de parcă am avea o viață foarte lungă.” Aici am învățat să aștept. Și chiar în timp ce așteptați, putând fi inclus în viața care curge…

Dragă Ioana,

Da, am terminat romanul pe care l-am menționat în acea scrisoare și l-am trimis singurului meu cititor, Ebrar. Mi-a făcut comentarii obiective prin ochii editorului, am fost fericit. Acum lucrez la celălalt roman al meu. Stephen King are un citat pe care îl ador: „Scrisul nu este viață, dar uneori poate fi o cale de întoarcere la viață”.

Scriind, mă țin de viață, pot fi o parte din viețile pe care nu le-aș putea trăi, îmi pot elibera sufletul. Personajele mele gândesc și luptă pentru cele două emoții de bază care ne fac umani, „conștiință” și „dreptate”. Acțiunea din noul meu roman are loc la Berlin, care este orașul meu preferat și orașul din Europa pe care l-am vizitat cel mai mult. De câteva luni rătăcesc pe străzi, bulevarde și piețe din acel oraș străvechi și trist. Locuiesc cu oamenii de acolo.

De acum înainte, voi simți întotdeauna prezența și sprijinul tău în secția mea, chiar dacă este invizibil și tăcut. În timp ce citeam scrisoarea, mi-am imaginat că eu și Ebrar am venit să te vizităm și să ascultăm recitalul tău la pian. Muzica este foarte valoroasă pentru noi aici. Micul meu radio este întotdeauna alături de mine. Când scriu îmi place să mă însoțească uneori Mozart și alteori Bach. Cât de universal e limbajul muzicii, nu-i așa?

A fi în închisoare are propriile ei ciudățenii. În timp ce lumea oamenilor, acumularea și perspectiva se extind constant, visele lor devin din ce în ce mai mici. Mereu visez să merg pe străzile orașelor pe care le iubesc, să ating un copac, să calc pe pământ, să mângâi un animal, să privesc primăvara venind cu flori, să pot intra în casa mea, să-mi îmbrățișez cu toată inima soția și copiii (din cauza pandemiei nu am putut avea întâlniri deschise) și, bineînțeles, să pot într-o zi să-mi fac iar meseria… Visuri la care oamenii obișnuiți și liberi nici măcar nu se gândesc. Libertatea nu este ceva apreciat până nu se pierde, Ioana.

Dragă Ioana,

Evet, burada yaşadığım tam olarak bu…

Câțiva dintre prietenii mei cu care am rămas aici au citit și ei scrisoarea ta. Și ei au fost impresionați de prietenia cuvintelor. Cei din închisoare sunt fericiți de prezența fiecărei inimi calde și empatice. Îți mulțumim că ne-ai dat acea fericire. Nu voi uita niciodată acest lucru pentru tot restul vieții mele. Poezia pe care ai trimis-o a fost minunată. Așa cum a spus Dickinson: „Legenda este conștientă, la fel și libertatea”.

Da, exact asta trăiesc aici …

Cu prietenie și speranță,

Zafer Özcan

P.S. Îți trimit și eu poezia lui Rainer Maria Rilke:

SINGURĂTATEA

Singurătatea este ca o ploaie

Se ridică seara din mări

Bate din câmpii îndepărtate, pustii

Merge încet spre cer

Este întotdeauna pe cer

Și cade din cer asupra orașului