Pălăvrăgeala vagabonzilor

Pălăvrăgeala vagabonzilor
Dialog DEMÉNY Péter şi Doru POP

 

Un ungur și un român care discută despre românitate și maghiaritate pot să pară o ciudățenie a istoriei. Pe cine interesează ce crede un xx Aceste dialoguri au început ca un „proiect” xx Trebuie să recunosc că pentru mine a fost și o reacție față de suitele de dialoguri false care au apărut pe piața cărții din România, unde mai degrabă asistam la interviuri și monologuri între un „maestru” și un discipol lingușitor. Ceva din categoria: Nu-i așa „Maestre” că sunteți frumos și deștept și că îmi dați și mie binecuvîntarea? Am găsit în Péter interlocutorul ideal, iar întâlnirile noastre, care au avut loc fie în fața unei statui, fie în diverse cafenele, fie pur și simplu pe o bancă în centrul Clujului s-au transformat în schimburi de idei, în mesaje pe Facebook și pe mail, la rîndul lor transformînd înțelegerea mea despre mine și despre lumea în care trăiesc.

Mi-au plăcut cafenelele acelea, ca și mailurile respective. Recitind tot materialul am avut o senzație de normalitate: nu suntem de acord în unele privințe, dar asta nu ne afectează prietenia. E adevărat că suntem afectați de unele lucruri, și asta se vede în faptul că unele dintre teme revin cu o perseverență obsesivă. Nu putem salva lumea, dar putem rămîne ce am vrut să devenim: oameni cu o cultură a dialogului și cu o sete a lui.

Doru, un român care nu numai că știe, dar și dorește să vorbească maghiara, mi se pare unic. Mai mult, un român care nu caută conflictele, ci interfețele, ca să le numesc așa. Și care nu numai că le caută, le și șlefuiește și creează altele.

A fost o discuție foarte bună, o șuetă reconfortantă. Deja mă apucă nostalgia cînd mă gîndesc că s-a terminat.

Péter Demény

 

I. O frântură de perindare

 

Demény Péter: Uite, suntem în centrul Clujului, vorbim de parc-am fi prieteni, ceea ce și suntem. Pentru mine, ăsta e centrul orașului și mă deranjează Piața Unirii cu Avram Iancu. Pe tine nu?
Doru Pop: Dragă Péter, piața Unirii nu e aia cu Avram Iancu și tulnicăresele, ci e asta cu regele Matia. Și știi ce mă enervează cel mai tare? Că numele locurilor unde trăim se schimbă mai des decât șubele păstorilor. Vechea piață Mare a fost piața Libertății în timpul comunismului și acum e piața Unirii. A fost paralelă cu Păcii și Victoriei și acum e paralelă ca denumire cu actualitatea. Mai tare mă deranjează schimbarea asta continuă a denumirilor. Dar ce-mi provoacă o indispoziție cumplită este kitsch-ul, oriunde îl văd. Un revoluționar român cu o sabie mai mare decât corpul lui, care tronează deasupra unei piscine decorată cu delfini și înconjurată de femei care cântă în mod absurd din niște tulnice ținute într-o poziție aberantă. La fel, o piață centrală fără verdeață, fără copaci, cu groapă imensă în mijloc și cu o fântână arteziană mereu stricată, astea mă deranjează!

 

Péter: Și de regele ăsta ce zici? A fost el maghiar, a fost român? Știi cine stau lîngă el?

 

Doru: O, da! Câți știu însă că e un grup statuar cu mult ADN de român în el? Blasius, susținătorul lui Ștefan cel mare, Báthory, ajutorul lui Vlad Țepeș, ce să mai vorbim despre Pavel Chinezu. Ăștia care stau pe lângă „regele tău” sunt un exemplu pentru universul de conviețuire pe care mi-l doresc și eu. Într-un fel, noi doi stând în fața statuii suntem niște mărunte replici peste timp. Dar știi cum e cu regele ăsta pentru mine?! Pentru mine, el este în primul rând un gâscar. E Mateiaș! Un model pentru un tip de om politic cultivat, anti-nobili și multicultural. Ce zici de asta?

 

Péter: Cred că-mi place. Cultivat, anti-nobili, multicultural și șăgalnic, aș adăuga. Ei, poftim. Dacă mă uit în dreapta, Szentegyház utca. În stînga, Jókai utca și Egyetem utca. Te deranjează numele „mele”? Trăim în același oraș?

 

Doru: Nu există „orașul meu” și „orașul tău”, „străzile tale” și „străzile mele”. Oricum i-ai spune unui loc, locul acela există numai și numai pentru că noi suntem acolo să îi dăm un nume. Egyetem utca și strada Universității nu sunt două denumiri concurente, aflate într-o competiție pentru cel mai popular nume. Tu, ca maghiar, îi vei spune străzii pe care trăiești la fel, indiferent cum ar vrea „oficialii” să îi spună. Ce mare scofală ar fi să inscripționăm străzile cu numele pe care le folosesc cei care locuiesc pe ele?

 

Péter: Cică pînă la începutul secolului al XX-lea Clujul a fost „inexpugnabil” românilor, cum s-a exprimat odată Rectorul. Bunicul meu își amintea orașul ca pe un oraș maghiar, umplut de românii veniți din Moldova și Muntenia. Se poate înfiripa un dialog real între „bunici” atît de diferiți?

 

Doru: Poate că nu îi întrebăm pe bunicii potriviți. Eu i-aș întreba pe acei bunici care au copilărit împreună pe Farkas utca. Ăia care erau maghiari, români, evrei și țigani laolalată, care se învățau unii pe alții să înjure în limbi diferite și pe care nu-i interesa ce s-a întâmplat în istorie. Ar fi cazul să uităm Istoria cu „I” mare și să începem să ne trăim istoriile astea împreună, cu „i” mic și cu mai multă prietenie. Altfel suntem ca în bancul ăla în care Ion îi trage un pumn prietenului său, János. János se ridică de jos și zice: De ce m-ai lovit? Ion răspunde: Voi l-ați omorât pe Horea. Bine mă, răspunde János, da’ asta o fost demult. La care Ion: Da, da’ io amu am aflat!

 

Péter: Mergem pe Deák Ferenc utca, fosta Petru Groza, momentan Eroilor. Și ajungem la Teatrul Național, cîndva teatrul lui Jenő Janovics. Știm că a fost maghiar de origine evreiască, știm că a fost un tip interesant. Cum îl putem folosi în plimbarea noastră problematico-prietenească?

 

Doru: Strada asta, acum populată de cluburi, baruri și terase, este minunată și, simultan, o dovadă a amestecului care este orașul nostru. Avem o biserică greco-catolică și o copie a unei statui de la Roma, un fost magazin de cuie și ciocane devenit restaurant cu specific mediteranean, shaorma și Jugendstil. Dar știi ce? Uite, mie mi-e dor de vechea Vărzărie și de vechea Fasolărie unde mâncam când eram student. Ție de ce ți-e dor?

 

Péter: „Mi-e dor de fîntîna cu cer curat”. Dincolo de umor, mi-e dor de speranțele mai aprige sau cum să le mai zic. Atunci, în 1990, cînd aveam eu 18 ani, a fost o revoluție – noi așa am trăit-o. Nu mi-e dor de revoluții și de morți, dar de speranța aceea care a crezut, și noi cu ea, că o să schimbe lumea…

 

Doru: Și eu am în minte o schimbare, dar de altă natură, poate. Dacă mă uit la fostul teatru maghiar, actualul teatru românesc, mă gândesc că Janovics este un alt exemplu minunat pentru ce înseamnă „La Belle Époque”. Asta mi-aș dori să avem, o epocă culturală și efervescentă, în care să nu discutăm despre naționalisme și ură, ci despre literatură, artă, comunicare. Ar fi o schimbare nu atît de radicală, mai degrabă o întoarcere la o lecție mai veche, aproape uitată. Așa cum știa să facă acest evreu, vorbitor de maghiară, care a devenit cetățean român și care a făcut cultură la nivel internațional fără să se simtă „ne-la-locul-lui”. Pentru că acesta este locul nostru. Și al tău și am meu, al meu și al tău simultan. Ar fi bine, mai încolo, să mergem în locul meu preferat din centru, la Házsongárd, să ne plimbăm printre cei care sunt concetățeni cu noi.

Dar ce zici de biserica ortodoxă din piața Avram Iancu, fostă Victoriei, fostă Malinovski, fostă Cuza Vodă, fostă Bocskay? Nu te deranjează competiția crucilor care merg paralel, între Sf. Mihail și aceasta?

 

Péter: Competiția crucilor și a părinților-popilor-fețelor bisericești idioți sau ipocriți. Așa că scriu numele celui pe care l-am văzut într-o înregistrare pe youtube și care e popă ortodox și totuși are umor (nici protestanții mei nu sunt mai ca brazii): părintele Constantin Necula.

 

Doru: Hai să mergem pe lângă turnul croitorilor și să vorbim puțin despre alt punct nevralgic. Spune drept, tu l-ai omorât pe Baba Novac?

 

Péter: Ce, tu acum ai aflat? ( „îl ia de după umeri”)

 

Doru: După ce ne-am plimbat prin Házsongárd, hai să mergem pe Farkas utca, care este locul meu preferat din Cluj și să vorbim despre al cui este orașul ăsta.

 

Péter: Sunt locuri pline de morții maghiarilor și am moștenit panteonul maghiar: Brassai, poetul Jenő Dsida, Janovics și mulți, mulți alții. Dar am auzit odată o frază care m-a zguduit. Un părinte venit acasă din SUA a povestit cum biserica în care și-a ținut slujbele, cîndva plină de maghiari din America, s-a umplut de negri. Dar, a adăugat, Dumnezeu nu a fost rănit.

 

Doru: Există morți buni și există morți răi, unii care ne lasă moșteniri proaste și alții a căror memorie ne ajută să trăim mai bine. Eu îi „am” acolo pe Racoviță și, mai ales, pe Adrian Marino, un clujean venit din Moldova, care ne-a învățat ce înseamnă europenismul și ieșirea din prăfuirea provincială. Și sigur, tot Hajongardul este pentru mine locul unde am sărutat-o prima oară pe viitoarea mea soție. Chiar, pentru tine care sunt locurile cu încărcătură „erotică” din oraș?

 

Péter: Păi Fellegvárul, de pildă, adică Gruia, cum ar veni. Unde am jucat fotbal cu cei de la bloc, noi, cei din case. Adică noi, ungurii, cu ei, românii. Conflicte care au mocnit în mine mulți ani, dar care m-au învățat să fiu bun transilvan. Poate asta înseamnă să te construiești pe tine însuți: să-ți formezi niște opinii normale după trăirea unor experiențe anormale. Ce zici?

 

Doru: Sau să accepți că sunt lucruri care ție nu-ți plac, dar poate altora le fac bine. Uite, de aici de pe Cetățuie se vede cel mai bine identitatea multifațetată a orașului, pentru că multiculturalismul nu e decât o frază goală, care ascunde lipsa de dialog dintre comunități. Din Centrul istoric ies ca niște brațe de caracatiță Mănășturul, Mărăștiul și zona nou dezvoltată din Bună Ziua. Ideea este cum să transformăm Kraken-ul ăsta care este Cluj/ Kolozsvar/ Klausenburg într-o ființă vie, cu o viață naturală, cu o existență firească. Aici există o singură „pastilă”, un singur tratament care să facă din povestea lui Jeckyll și Hyde o variantă a conviețuirii non-psihotice: acceptarea prin toleranță. Cât timp vom rămâne niște grupuri care sunt în conflict și într-o concurență pentru cine a suferit mai mult, cine are dreptul și primordialitatea, cine a făcut primul nu știu ce celuilalt, totul va fi o vedere idilică de tip carte poștală, cum se vede de aici de sus, dar care ascunde o poveste sordidă despre trădare, minciună, ură și mutilare reciprocă. Unde vom merge de aici?

 

Péter: Noi doi, acasă. Și ne vom mai plimba, sper.

 

 

II. Despre romane, români, despre unghere și unguri

 

Demény Péter: Draga Dorule, iată-ne ajunși în Anul Nou, și tocmai ai lansat pe Facebook o provocare, în care ai propus să luăm în discuție prima frază a unor romane celebre. M-a împins dracul la o re-provocare și am copiat prima frază a romanului Ábel de Áron Tamási, roman legendar al literaturii maghiare din România, care a câștigat un loc de cinste și în jocul „A nagy könyv”, organizat acum câțiva ani la Budapesta. Mă gândisem că, dacă tot am mai dialogat cândva despre Clujul nostru, ce-ar fi să vorbim acum despre cum ne afectează unele expresii. Iată fraza despre care vorbesc: „Abban a nevezetes ezerkilencszáz és huszadik évben, vagyis egy esztendőre rá, hogy a románok kézhez vettek minket, székelyeket, az én életemben még külön is igen nagy fordulat állott bé.” „A románok kézhez vettek minket.” Ce zici de formula asta contondentă? Cum ai traduce-o?

 

Doru Pop: Dragă Péter, știi prea bine că întotdeauna cuvintele au avut puteri magice. Ele nu sunt numai sunete goale sau forme materiale puse pe foaie, ele sunt și viață, idei, uneori suferință, alteori bucurie. Uite versiunea mea de traducere a paragrafului, pentru că el ne duce de-a dreptul în Istorie, în Istoria aia cu literă mare, ucigașă și plină de sânge.

„Fost-au văleat mie și nouă sute cu douăzeci, cum s-ar veni într-un an dintr-acela, când românașii au pus ghearele pe noi, secuii, iar viața mea a luat o întorsătură de-a dreptul de necrezut.”

Am ales varianta diminutivată, dar și ironică, în care românii devin niște indivizi ușor de disprețuit, dar, simultan, un grup la care „noi secuii” ne gândim cu frică. Pentru că frica și disprețul sunt extrem de bine amestecate în zona asta a noastră de lume. Mai departe aș folosi expresia „a pune gheara pe ceva” pentru că ea continuă semnificația din text, românii au pus mâna pe noi, ne-au pângărit, dar ne-au și făcut rău. Spaima cea mai mare este aceea că „omul negru”, în cazul ăsta românul, să nu ajungă să te prindă, să te închidă și să te umilească. Dar bau-baul ăsta românesc vine de departe din timp – de aceea am transpus prima propoziție din text ca și când ar fi un fel de letopiseț vechi. Că, dragul meu Péter, ceea ce trăim noi laolaltă aici în Ardeal e mai vechi decât mine și decât tine și va fi mai vechi chiar și decât copiii copiilor noștri, în veacul veacului. Fără Amin!

 

PD: Da, e vechi, dar eu întotdeauna primesc ceva de la lumea asta. Uite, la Timișoara vor fi autobuze acvatice, sau cum să le zicem. Inițial Primarul orașului mi s-a părut un nătăfleț, dar iată că face și niște lucruri interesante. Sigur, nu asta va salva națiile noastre, dar va transforma în continuare un individ în locuitor al orașului. Nu maghiar, nu român: timișorean.

Poate sunt eu naiv. Dar știi că din noiembrie stau la Târgu Mureș. Am citit multe despre orașul ăsta, iar site-ul foter.ro îl numeste chiar „Marosvátráshely” (locul plin de simpatizanții organizației de extremă dreaptă „Vatra Românească”). Și normal că nu e o percepție eronată. Totuși, eu mă mir de o lună că am aterizat într-un oraș unde dai bună ziua în două limbi, și gestul ăsta mai are potențialitate, sau ca să zic așa are ‘teren’ unde să se extindă.

 

DP: Dar ce zici tu de secuiul pe care au pus mâna românașii, care arată că nu numai la începutul secolului trecut erau probleme, ci acum, sub ochii noștri au loc mari fapte de eroism. Iată că acum sunt doi secui în captivitatea Marelui Serviciu Român de Pază și Pândă, acuzați că au vrut să arunce în aer parada de 1 Decembrie. Noul bau-bau al românilor este acum artificierul Beke István, care era pregătit să arunce în aer Statul Național Român cu două pocnitori chinezești. Cumplitul terorist din Târgu Secuiesc, care pare ceva mai de speriat decât Gheorghe Doja la vremea lui, nu era doar pirotehnist amator, dar se pare că era și membru al unei asociații periculoase, nu ca extrema dreaptă mioritică. Inamicul cumplit a fost prins cu petarde și artificii, mai ceva decât o pirandă care vinde în piața Mihai Viteazu, care nu a apucat să o tulească la timp la vederea polițiștilor comunitari. Deci, ghearele lungi ale românilor l-au ajuns din urmă, direct la el acasă. Așa că sute de sereiști, procurori, milițieni (pardon, polițiști), pompieri și jandarmi s-au mobilizat pentru a-l imobiliza pe acest primejdios flăcău din 64 de comitate. Totul pe cheltuiala noastră, a tuturor cetățenilor republicii noastre milenare. Așa că stau și eu mai liniștit acum, cred că există cineva care mă veghează (chiar acum când scriu acest răspuns) și nu trebuie să mă tem de dușmanii cei groaznici ai Istorie. Tu ești liniștit?

 

PD: Da și nu prea. Sunt, pentru că așa cum zici, cazul Beke este o inepție de care are nevoie statul român sau SRI sau mai știu eu cine. Nu, pentru că din asta e clarissim că nu e terorist migrantul, ci e terorist acela despre care se spune că e terorist (iarăși puterea cuvintelor…) Sunt, pentru că inepțiile din ambele tabere sunt încă la margine, și nu sunt, pentru că prin migrația secolului XXI vor apărea tot mai aproape de centru. Și NU sunt, pentru că lumea pare din ce în ce mai ahtiată de dictatură, de la Polonia la Ungaria, de la vecinul tău la vecinul meu. Și nu înțeleg asta.

 

DP: Dă-i încolo de dictatori! Hai mai bine să ne întoarcem la scriitori și cărți, pentru că la asta ne pricepem cel mai bine. Uite, un pasaj din extraordinara carte a Martei Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului: „Augustin a ajuns, zdrențăros ca un vagabond, înapoi în satul lui, care nu mai era în Ungaria, dar nu era încă nici în România”. Cred că acest scurt episod redă senzația de no-man’s land pe care o am despre Ardeal. Că deși noi spunem că este „și-și” – adică e și al nostru, dar e și al vostru – el este „nici-nici”. E o vastă câmpie între dealuri unde se duce un război ca și când ar fi sfârșitul lumii, dar fără noimă. În fond ce disputăm? Pământuri? Păduri? Ape? Suflete? Din păcate răspunsurile sunt de prea multe ori centrate pe emoții care nu au de-a face cu noi. Sunt niște emoții trăite de alții, pe care ni le asumăm ca și când ar fi fost ale noastre. Din această sentimentalizare a discursului despre noi înșine – ehehei, pe vremea ungurilor Ardealul era un ținut frumos! – se face prin raportare negativă la emoțiile celorlalți – uite ce urât e acum că au venit toți moldovenii să locuiască în el! E un război între Bine și Rău, unde întotdeauna binele suntem noi. Ceilalți sunt răi, indiferent ce-ar fi. Și Armaghedonul continuă.

 

PD: Da, ai dreptate, și ne luptăm amândoi împotriva acestui fenomen. Totuși, este ceva aici. Nu despre traditia și nostalgia Monarhiei vreau să vorbesc, ci despre tradițiile care se deosebesc și care dau naștere diferitelor concepții despre frumos. Am auzit de nenumărate ori că „ei” nu simt „Centrul” cu Matei Corvin ca fiind al lor. Am vorbit și noi despre asta în discuția noastră anterioară. Nu-l simt, și atunci se naște „centrul nou”, cum este piața Avram Iancu.

Cred că întrebarea cea mai la obiect ar suna cam așa: ce ar trebui făcut ca vagabonzii să se simtă acasă? Să nu se gândească la nostalgiile cu șanse mari, nici la frustrările cu grofi, ci la cum ar trebui să-și clădească, să-și reclădească viața. Acum îmi dau seama că excelentul roman al Martei Petreu mi-a plăcut și pentru că nu a bătut monedă pe adversitatea dintre maghiari și români și totuși nu simțeam că minte.

 

DP: Recent am văzut filmul lui Paolo Sorrentino, La Giovinezza. Acolo sunt doi prieteni bătrâni, așa, cam ca noi, care spun că adevărata prietenie se întemeiază pe faptul că oamenii care țin unii la alții își spun numai lucrurile bune. Poate că și noi, în sensul de comunitate, ar trebui să facem un exercițiu de uitare. Ca și în relațiile umane, iertarea fără a uita este numai o formă de răzbunare sublimată. Pur și simplu ar fi bine să uităm ce a fost rău și să ne gândim ce ar putea fi bine. Să ne vorbim despre lucrurile bune care ne leagă; despre faptul că Ungaria a fost condusă de doi războinici cu origini românești (Iancu și Matia); despre faptul că primul care a înființat Dacia Mare a fost un prinț maghiar (pe nume Gabriel Bethlen), despre maghiari remarcabili cum sunt Bartis și Dragomán care vorbesc despre experiențe comune. Atunci vom începe să fim o comunitate și nu două grupuri ostile, care mimează înțelegerea.

 

PD: Cred că mulți (mă număr printre ei) sunt influentați în a NU accepta această ofertă din cauza dictaturii care a tot repetat la nesfârșit mantra problemelor care nu existau de fapt și cea a neamestecului în treburile interne ale țării vecine. S-a născut ideea conform căreia dacă nu vorbim despre ele, problemele nu vor exista. Cum să ieșim din capcana ipocriziei?

 

DP: Nu putem ieși niciodată din ipocrizie, e o stare naturală a omului, dar cel puțin putem să îi limităm efectele. Problemele vor continua să existe, efectele nocive ale Istoriei vor continua să ne afecteze. Eu propun mai degrabă o paranteză an-istorică, un refuz conștient al trecutului pentru avantajul ipotetic al viitorului. Cine știe, poate peste câteva decenii cineva va citi replicile noastre și va zice, ce tâmpiți erau ăia. Se certau între ei, când de fapt viitorul nici măcar nu le aparținea lor, ci unei civilizații extraterestre!

 

III. Despre mentori, mituri și modele

Doru POP: Dragă Péter, știu că ai fost apropiat de Ion Ianoși, ai scris și texte în care îi luai apărarea atunci când a fost atacat pentru extraordinarele memorii intitulate „Internaționala mea”. Cred că ar fi utilă o discuție despre rolul mentoratului în dezvoltarea noastră personală și profesională. Suntem, adeseori, ceea ce vrem să devenim sub influența unor „Modele”. Pentru mine modelul a fost Adrian Marino. Am admirat la el perseverența cu care și-a văzut de studiile și temele care îl preocupau, modul remarcabil în care a reușit aproape de unul singur să își construiască o carieră internațională și, mai ales, atitudinea constantă de liberalism în sensul de om al libertății personale. Știu sigur că la un moment dat destinul meu a luat o altă turnură în momentul când l-am întâlnit pe Marino, când m-a îndemnat, fără pretenția de a mă transforma într-un „discipol”, când m-a ghidat cu o gentilețe și o generozitate care îi fac cinste. Suntem sau nu suntem expresia directă a oamenilor pe care alegem să îi prețuim, iubim, imităm? Unii spun că nu mai există aceste Modele, cu literă mare. Întrebarea este ce fel de modele ne dorim? Eu unul am o repulsie enormă, moștenită tot de la Marino, față de discipolatul obedient și lingușitor. Ce și cum am învățat de la profesorii noștri? Cu ce rămânem din relația de admirație față de niște oameni remarcabili?

 

DEMÉNY Péter: Dragă Dorule, „apropiat” e un cuvînt care poate induce în eroare. Ion Ianoși mi-a fost profesor, cel mai strălucit pe care l-am putut avea, și, cum se întîmplă adesea cu modele, a „venit” exact atunci cînd aveam mare nevoie de el. Student în anul al doilea, am fost mult prea inhibat de neștiințele mele. El a ținut cursuri în care cultura nu era numai literatură, așa cum la noi, maghiari din România era mai ales literatură, versuri de Kányádi, piese de Sütő, legende despre Károly Kós și ceilalți. De la Ianoși am învățat enorm, inteligență și nagyvonalúság (mărinimie). A fost un model și în viața lui personală: evreu maghiarizat și devenit român, cu o soție evreică româncă.

Și mie îmi displace profund discipolatul păltinișan, mai ales în varianta-i „liiceană”. Un „mai(e)stru” nu trebuie să fie un dictator post mortem, ci un înger creativ care te duce pînă la limita de sus a posibilităților tale, poate și mai sus.

 

DP Ai dreptate când spui că maestrul nu e doar o influență spirituală, el trebuie să fie și un fel de matriță comportamentală. Știu acum că mă simțeam apropiat de Marino mai ales pentru că el însuși era un exilat, un ieșean ajuns la Cluj, eliminat din viața universitară, dar cu cărți folosite în cursuri și doctorate, ignorat și marginalizat, dar invidiat și respectat prin impactul pe care îl avea și prin lipsa lui de reverență față de pseudo-intelectualii urbei. Mă văd astăzi în același rol, chiar dacă în mod obiectiv e o exagerare, fără a fi dorit să îl imit. Cred că mai degrabă mă regăseam în această ipostază oarecumva dincolo de relația de „transfer”. Tot în raport cu „modelul păltinișan”, pe care Marino îl credea nociv prin elitismul mimetic al „directorilor de conștiință”. Un Maestru nu trebuie să îți schimbe identitatea, să te formeze așa cum modelează din plastilină copilașii, ci trebuie să îți dea voie să te descoperi pe tine, cel care nici măcar nu ești acel moment, ești doar o posibilitate manifestată doar în mintea unui alt om. Aș vrea să punem în discuție însăși ideea de maestru absent, adică presupunerea că un model funcționează și dacă nu e neapărat realizat prin contact fizic. Dacă stau bine să mă gândesc, întâlnirile mele reale și directe cu Marino nu au fost prea multe. Adevăratele întâlniri s-au produs în lectură, în gesturile sociale și politice, într-un fel de instrucție fantomatică produsă în absență. Ca și Marino, mă simt un singuratic înfrânt, fără ca acest lucru să îmi creeze vreo indispoziție sau apăsare social-psihologică. În ce măsură identitatea asumată de Ianoși te influențează, fără ca el să fie neapărat prezent sau fără ca el să fi știut că ți-a fost mentor?

PD Întreb eu acuma: nu e interesant că amîndoi ne referim la oameni „veniți de departe”? De ce nu i-am găsit la Cluj, la Oradea, la Carei, de unde venim?

DP Suntem veniți din altă parte și am găsit oameni veniți din altă parte, poate și pentru că tocmai aceasta este calitatea unui mentor, aceea de a nu te „lega de glie”, de a nu te transforma într-un șerb intelectual, care să lucreze pe plantația altcuiva. Pentru mine, această dez-legare funcționează în dublu sens. Pe de o parte, Marino m-a eliberat din captivitatea unor stereotipuri auto-impuse despre ce înseamnă succesul cultural, intelectual. De fapt m-a ajutat, poate fără să știe, să mă eliberez de mine însumi și de spaimele mele false, generate de stereotipuri prost asumate. Am văzut, prin exemplul lui personal, că nimeni nu are ce să-mi ofere, nici ce să-mi ia, eu eram singurul care puteam să mă lipsesc pe mine de propria-mi identitate. A doua eliberare prin dezlegare a fost un fel de risipire a magiei față de câteva figuri totemice care mă vrăjiseră cumva, printre ei aflându-se și Cioran, și Noica, și Țutea. Până a-l întâlni pe Marino eram fascinat de acești idoli culturali, care mi se păreau demni de încrederea mea ideatică. Maestrul este cel care te momește, te amăgește și vrea să te seducă – făcându-te captivul lui. Mentorul, spre deosebire de Maestru, dimpotrivă. El caută să îți distrugă falșii idoli, să îți submineze prejudecățile și să te ajute să te redescoperi. Orice altă relație nu poate fi decât nocivă. Astăzi mulți dintre descendenții acestor „Maeștri” falși continuă practicile acestea de „vrăjire” a publicului. Mie mi se par respingătoare pentru că nu vreau să primesc idei gata mestecate de gura altcuiva, vreau să am pe cineva alături de care să mestec, să gust, să schimb opinii despre gusturile ideilor. Mentorul poate face acest lucru, în timp ce Maestrul îți servește un fel de mâncare pre-gătită și nu e niciodată dispus să te lase să gătești altceva decât el.

DP Te intreb la rândul meu: mai sunt oameni admirabili pe lume? Sau e vina noastră că știm să îi admirăm pe cei pe care îi adulează alții? În fond care este câștigul unui om care merge la o conferință cu sute de oameni, ca la un concert rock, numai pentru a asculta recitate propoziții și fraze sforăitoare? Ce câștig intelectual ai când asiști la un fals dialog între niște intelectuali opăriți, convinși de eternitatea platitudinilor pe care le recită ca pe niște ode aduse propriei persoane?!

PD Dragă Dorule, încep să înțeleg de ce suntem cumva prieteni. Ca apariție socială, ești un tip jovial, mereu cu zîmbetul pe buze, pus pe șotii, care joacă fotbal și prăjește clisă. Dacă-mi permiți, ai alături de tine o ființă admirabilă, intelectual vajnic și ea, tot jovială și radioasă. În adîncul tău însă țopăie melancolii. Toate acestea se pot spune și despre mine.

1. Cioran și ceilalți. Mie îmi plac în continuare, mai ales Cioran, prin radicalitatea-i teribilă și prin singurătatea lui arogantă, dar și simpatică. Noica îmi displace pentru că n-are umor. Și cred că mentorul trebuie să-l aibă.
2. Uite, eu cred că sunt mentori și în ziua de astăzi. Văd cum Imre[1], pe care îl cunoști și tu, are mereu cît un student lîngă el, oameni tineri care își caută drumul. Mai mult, în tabăra de traduceri din Mogoșoaia mi-a spus un fost student de-al nostru că nu s-a simțit bine la facultate pentru că l-am lăsat „liber” și el a simțit că toate responsabilitățile se sparg pe capul lui.

Nu mai e Marino, nu mai e Ianoși. Lumea s-a schimbat, granițele nu mai sunt (poate vor fi), dar dorul unui tînăr să-l cîrmuiască cineva spre ocean unde face și el ce poate cred că este neschimbat. S-a schimbat trăinicia cumva: să stai o tinerețe întreagă alături de cineva este de neînchipuit astăzi.

Tu nu ești mentor? Predai, nu te întîlnește lumea numai la conferințe. Ți-ai întîlnit discipolul?

DP Péter, prietene – că tot îmi amintesc rapid de un bătrân prieten pe nume Aristotel – nu există prieteni. E o afirmație aparent paradoxală, dar relevantă pentru discuția noastră. Ca să îl iau de exemplu doar pe Cioran. Pe de o parte îl consider pe Cioran un mare impostor, un ipocrit care a debitat o suită de panseuri repetitive. Ba chiar un grafoman preocupat mai mult de stilistică decât de concepte. Mi-e drag, mă simt apropiat de el, văd în destinului lui lucirea cumplită a ceea ce ne așteaptă pe toți, dar asta nu mă împiedică să îi văd goliciunea. Acea încrâncenare a omului care a vrut mereu să fie băgat în seamă, să fie admirat și apreciat. Asta ne îndreptățește să-i iertăm „greșelile tinereții”. Afirmațiile aberante despre o Românie imperialistă și glorioasă devin brusc pardonabile

pentru că a ruminat despre zădărnicia vieții? Să trecem ușor peste mesianismul lui legionaroid și să închidem discret ochii la gugumăniile profetice? Și nu cred că Cioran are umor. Dimpotrivă. E mult prea constipat în orgoliul lui. Cum e în cazul frazeologiei despre renunțarea la a fi om. Cum poți să renunți să fii om? Cât de stupidă e o astfel de afirmație și câți dintre cei care o citesc cu respirația tăiată au stat vreo clipă să se gândească ce mare tâmpenie a putut să spună?! Nu sunt prieten cu prietenul meu Cioran. Înțeleg ce face, de unde vine, unde vrea să ajungă, dar tocmai această înțelegere mi-l face antipatic.

De aceea, aș întoarce presupoziția ta și aș zice că mai degrabă ucenicul trebuie să aibă umor. Asta îmi displace, de exemplu, în relația dintre Isus și Petru. Petru e un ucenic atâta de serios, tot timpul preocupat de succes, de reușită, de biruință. Nu aude niciodată glasul sarcastic al Maestrului său, care clatină din cap ușor amuzat văzându-i zbaterile aiurite. Și nu, nu mi-am găsit discipolul, pentru că nici nu vreau un discipol. Cu atât mai puțin o școală plină de discipoli enervanți. Nu doar pentru că știu că m-ar scoate din sărite și aș face cu nervii de fiecare dată când defectele mele s-ar vedea în calitățile extraordinare ale discipolilor, ci mai ales pentru că nu am găsit încă un ucenic al meu însumi mai potrivit decât mine. Dintre toți ucenicii posibili, chiar eu sunt cel de la care am cele mai multe de învățat și pe care trebuie să îl învăț cine să fie.

PD Poate că oamenii care mîniuesc concepte trebuie judecați altfel decît poeții. Spun asta pentru că nu mă deranjează dacă Caravaggio a fost un cîrcotaș sau Aristofan un delator. Mă deranjează, dar pot citi liniștit Păsările sau să văd pînzele pictorului. Pot citi Eliade cu toată Garda de Fier. Și atunci, îl pot citi și pe Cioran, care, ca și ceilalți, a fost un tînăr neștiutor. Nae Ionescu mi se pare infinit mai cinic și mai pervers.

Nu vrei să ai discipol, spui. Bine, dar atunci „la ce speri” cînd predai?

DP     Nu mă deranjează că Noica a fost turnător la Securitate, nici că Cioran s-a îndrăgostit lulea la bătrânețe, făcându-și de râs propria detașare disperată. Mă enervează însă ideile lor prefabricate. Cum este cea despre sufletul românesc, care ar fi deosebit de alte suflete. Iar acest comportament aduce cu sine o consecință care mă irită și anume cercul vicios al discipolatului și învârtirea în gol a acelorași concepte – Nae îi vindea gogoși lui Dinu, Dinu le turna vrute și nevrute lui Andrei și lui Gabi, iar amândoi poluează generațiile următoare cu gogorițe.

În ce privește rolul meu de dascăl, mă văd ca pe un instalator de conștiințe, un desfundător de creiere – de-a binelea! Pentru că cei mai mulți dintre studenții care ajung la clasă sunt deja „înfundați” cu tot felul de mizerii conceptuale, au boțuri de idei nedigerate pe tractul cognitiv. Efortul meu este acela de a le pune substanțe care să elimine deșeurile adunate pe parcurs, pe cât posibil. Nu este vorba de formatare sau de îndrumare. Pur și simplu un pedagog are o importantă funcție sanitară la nivel social. Eu cred că îndeplinesc un rol de sănătate publică, pentru că studenții care ies din sala mea de curs ar trebui să iasă eliberați de balastul prostiilor cu care au intrat. Sigur că unii intră în universitate sub formă de cornută necuvântătoare și ies pe ușa principală la fel cum au venit. Atunci eșecul este în principal al profesorului, care nu a reușit să facă din studenții săi ființe gânditoare, oameni capabili să își folosească mințile și sufletele independent.

PD Asta e bună: „funcție sanitară la nivel social”! Poate sunt mai orgolios, sau mai optimist, dar cred că rolul nostru e mai „sus” un pic.

Dar în principiu ai dreptate, sigur. Într-o lume care diferă esențial de cea în care am crescut noi, trebuie să dăm niște cîrje spirituale și sufletești pentru tineri, măcinați cum suntem de dubii și de întrebări. Cum reziști?

DP E o relație ambivalentă. Pe de o parte este bucuria enormă de a întâlni oameni tineri, proaspeți, vii și însuflețiți, care îmi transmit o parte din energia lor. Este unul dintre puținele lucruri care mă motivează să fiu profesor. Pe de altă parte este deznădejdea cumplită a inutilității. Sunt dascăl deja de 20 de ani, deci am văzut tot atâtea generații cum s-au succedat. Constat cu tristețe că proporția calitativă este cam aceeași de la an la an. Există un fel de golire demografică, o pustietate care provine poate din ADN-ul nostru colectiv. Dar dacă am 5-6 studenți cu care pot duce câteva conversații coerente, dacă am 3-4 care își fac licența cu mine și dacă măcar unul mă mai salută pe stradă sau îmi scrie câte un mail de mulțumire după ani, atunci sunt un om fericit.

PD: Cred și eu asta. Dascălul e fericit pentru că este dascăl, este implicat într-un feedback spiritual și emoțional. Sunt și eu un om fericit.

DP Ce zici de mentorii inventați?

PD: La ce te gîndești?

DP: Era o epocă în care nu găseam niciun „Maestru” care să-mi fie pe plac, așa că m-am gândit să-mi inventez unul.

PD: Ai avut așa ceva? Eu, din păcate, m-am mulțumit să îmi închipui ce mi-ar răspunde unul sau altul dintre mentorii reali.

DP: În urmă cu mulți ani mi-am inventat un Mentor, un amestec ciudat de pustnic, rabin și călugăr din pustie, căruia îi inventam tot felul de cuvinte de înțelepciune și cu care îmi făcea mare plăcere să discut în contradictoriu. Numele lui era Rabbuni și la un moment dat am scris o suită de cuvinte de înțelepciune ale lui care azi sună aiurea.

PD: Dragă Dorule, eu ți-am propus ca temă dascălii noștri de dinainte de 89 pentru că amîndoi facem parte dintr-o generație a „revoluționarilor” – a tinerilor care au fost încă adolescenți la Revoluția din 1989. Atunci, pe vremuri, un „prof” te putea lovi, te putea admonesta, sau te putea trimite după vodcă (unii dintre „meșterii” cu care am avut de-a face chiar au făcut asta). Dar atunci ca și astăzi erau și cîțiva dascăli în toată puterea cuvîntului. Îmi amintesc de profesoara mea de română, Dumnezeu s-o ierte, Dan Maria, o prezență care impunea respect în ciuda celor 160 de centimetri ai săi. O femeie elegantă, sensibilă, inteligentă, de la care am învățat enorm. Cîteodată cred că nu înțelegea chiar toate semnificațiile legate de Scrisoarea I, dar am iubit-o și asta e tot ce contează.

Un alt tip remarcabil era Gábor Kassay, „proful” de matematică și dirigintele meu pentru un an, deoarece după aceea a obținut un post la universitate. Ne-a dus în excursii, a jucat fotbal cu noi, am glumit cu el și el cu noi. Sigur, îmi amintesc și de „proful” de muzică care ne agăța în cuier.

Totuși, cînd unii vorbesc despre școală în sens dickensian, eu nu-mi amintesc despre „cruzimea” sau „agresiunea” dascălilor. M-au chinuit mai mult băieții, decît profesorii. Bref: Ce crezi? Am avut parte de un sistem prost, cu excepții de rigoare?

DP Dragul meu, eu nu am amintiri plăcute din liceu, poate și pentru că pe vremea aia mi se părea o mare pierdere de vreme. Nu mă interesau prea multe materii, aș fi vrut să fac numai Literatură și Istorie daca s-ar fi putut. Și acum cred că o reformă a învățămîntului ar trebui să pornească de la interesele elevului. Însă atunci, ca și acum, eram obligați să facem chestii inutile cum era economia politică sau rezistența materialelor. Ambele materii erau insuportabile, nici acum nu știu la ce m-au ajutat orele de lucru manual, dar și mai nesuferiți erau profesorii înșiși. Maistrul de „Tehno” era scos parcă din filmele jugoslave cu Șurdilovici. Purta mereu un halat albastru, călcat la marele fix de-a lungul buzunarelor de la piept, cu basca bleumarin regulamentară și ținea tot timpul un organ genital masculin în gură. Tehnica lui pedagogică includea aruncarea, la propriu, a ciocanului după elevi, umilirea verbală și mitocănia generală. Episoadele aberante în care ne punea să dăm cu pila pe niște obiecte de metal, numai de dragul de a face șpan în jurul nostru, mă dezgustă și azi. Nici pînă nici acum nu mai suport mirosul de vazelină și nici nu vreau să văd vreo bască. Nu cred că sistemul era de vină, nici atunci, nici acum. E vorba de o lipsă endemică de oameni de calitate. Catastrofa cu care ne confruntăm și azi este demografică, nu ideologică. În fond, dacă într-un domeniu munca se plăteste în banane, cel mai probabil că se vor prezenta să lucreze în primul rînd maimuțele. Chiar și oamenii de calitate, atunci cînd sunt antrenați de maimuțe, sfîrșesc prin a deveni niște primate de proastă calitate.

PD Ai foarte mare dreptate, deși pe-atunci nimeni nu trăia atît de bine încît profesorii să nu fie oameni de calitate. Dar totuși vreau să te prind cu momeala nostalgiei. În definitiv, romanul tău minunat, O telenovelă socialistă, este o istorie zugrăvită mai mult cu umor, decît cu lacrimi. Deci ce a fost atît de bun într-o perioadă atît de sinistră? Și bun, de acord că nu ne-a plăcut școala. Dar oare este adevărat că numai familia ne-a format? Nu ne simțim, ca indivizi, atît de nereușiți, nu? De ce ne-am „agățat”, de ce ne-am rezemat?

DP Convingerea mea este că toate defectele prezentului sunt rezultatele unor boli ale trecutului. Uite, acum toată lumea este cuprinsă de febra plagiatelor și a tezelor de doctorat falsificate. Câți știu oare că tovarășul Nicolae Ceaușescu a devenit, într-o singură lună, absolvent de liceu și absolvent de facultate? Câți își mai amintesc cum o lăudau pe Tovarășa, chimist, academician și om de știință, cunoscută și sub porecla de Codoi (pentru modul în care pronunța CO2)?

Știu că formarea mea se datorează familiei apropiate, în primii ani de viață. Mai știu și că singurele puncte de sprijin când am devenit adolescent au fost cărțile, lecturile și fantezia. După acestea mi se face un dor cumplit, acolo e nostalgia mea, tânjesc după socialismul privat, după varianta intimă a comunismului din viețile de zi cu zi. Mă întorc cu plăcere, în amintire desigur, la vremurile când citeam câte 4-5 cărți pe săptămână, când vorbeam cu orele despre cîte o carte cu vărul meu mai mare, sau când stăteam la taclale de unul singur cu Socrate și mă luam la ceartă cu Carl Sagan. Călătoream cu Jules Verne și trăiam viețile împăraților romani împreună cu Suetoniu. Atunci mi-am petrecut timpul alături de Alexandru Macedon și de Cezar sau Napoleon. Acum stau pe Facebook și pierd timpul cu toate idioțeniile din lume, cu filmulețe de doi bani și cu glumițe aiurea. Să nu fiu nostalgic?

PD: Ba, dimpotrivă, chiar te rog! Singurele puncte de sprijin erau cele pe care le-ai enumerat. Îmi amintesc și eu cum vorbeam ca apucații despre Un veac de singurătate, despre Zbor deasupra unui cuib de cuci sau Catch 22. Noi, maghiarii, poate că eram și mai ocrotiți pentru că ne simțeam în pericol: se zvonea că se vor închide școlile maghiare, de fapt în 1986 a fost ultimul bacalaureat maghiar la Brassai, în sensul că din 1987 se pregătea de bacalaureat clasa română, care începuse clasa a noua în urmă cu trei ani; nu s-a mai putut tipări „Kolozsvár” sau „Nagyvárad” și altele asemenea. Ne era frică, îl blestemam pe dictator, dar eram uniți. Și eram ocrotiți de cultură, de teatru și de biserică.

Cu toate că acum, după atîția ani, cred că a fost o ipocrizie la mijloc: cei care mi-au cîntat ode despre creativitate și despre libertate au sfîrșit prin a deveni niște conservatori și niște pudici.

Dar spune-mi, cum ai reușit să rămîi normal? Cum de nu-i urăști pe unguri în pofida „României românești” a lui Ceaușescu? Am văzut asta la mulți oameni care provin din familii mixte.

DP Nici eu nu știu, pentru că, dacă e să rememorez ce se întâmpla în anii 80 în liceele românești, și noi am fost supuși unei avalanșe propagandistice naționaliste, ca și voi, în felul vostru. Eram încurajați să învățăm poezii patriotice, iar la finalul tuturor serbărilor elevilor cântam cântece naționaliste, în timp ce profesorii ne priveau cu mîndrie. Chiar și în excursiile școlare cântam șlagărele naționaliste de la Cenaclul Flacăra, începând cu „Tu, Ardeal” sau „Trăiască Moldova, Ardealul și Țara Românească”. Știu acum că era un proiect de îndoctrinare naționalistă și xenofobă, cultivat chiar de către Partid, prin intermediul școlii. Și, după cum mă întrebam mai devreme, oare nu cumva tocmai acest proiect al îndobitocirii etniciste își face simțite efectele în societatea în care trăim noi astăzi? În caz că te întrebai de unde au apărut Funar și alții ca el, de acolo au apărut, din negura trecutului, din acel naționalism oficializat. Eu am avut norocul chior să cresc într-un mediu multilingvistic și multietnic, unde tâmpeniile astea patriotarde erau ironizate. Îmi amintesc cum, stând de vorbă cu Bunicul, i-am spus o prostie patriotică, învățată cine știe de pe unde. Ceva de genul, noi românii am inventat apa caldă și caloriferul. Și, fără să mă certe, Bunicul a zâmbit și mi-a zis sarcastic: Da, și pe Napoleon îl chema Nea Pulii Ion. M-am lecuit scurt de naționalism. Dar naționalismul ne bîntuie tot timpul. În martie ’90, cînd au fost evenimentele de la Târgu-Mureș, am retrăit cu groază trezirea monstrului naționalist. Împreună cu un grup de studenți de la Litere am manifestat împotriva dezbinării, iar manifestația noastră anti-ură rasială s-a transformat fără voie într-o debandadă naționalistă.

PD Nu, nu m-am întrebat de unde vin naționaliștii. Adică m-am întrebat și mă întreb în continuare: cum, Doamne iartă-mă, mulți nu văd dincolo de capcana asta tîmpită? Cum poate cineva să creadă că geto-dacii erau sarea pămîntului, sau cum pot crede ceilalți că nu dacii erau, ci sciții!? Mă tot mir de lumea asta: în contrapartida naționalismului se flutură tot naționalismul, în fața unor idei de speriat, se opun idei și mai de speriat.

Numai că una e să fii măgar sadea, alta e să fii măgar școlit. Mulți liberali, țărăniști și socialiști nu sunt cu nimic mai buni decît primarul amintit de tine. Ce-i cu noi? Cît va mai trăi Ceașcă în noi?

DP Dacă te uiți în societatea românescă, spiritul lui Ceaușescu nu a murit, ci s-a perpetuat. Și vorbesc chiar de mine. Mă gândesc adeseori că, dacă m-ar vedea, „Tovarășu” ar fi foarte mândru de mine. Eu sunt omul multilateral dezvoltat, exact așa cum l-a visat și proiectat el. Sunt întruchiparea ideologiei ceaușismului târziu și oricât de mult aș încerca să fiu altceva, tot asta rămân. Un copil ratat al socialismului, ratat la rândul lui. Hai să îți ridic eu o întrebare la fileu. Cum îți explici simpatia ta, nelalocul ei, pentru un român venetic? Ce te face pe tine, maghiarul școlit la Brassai, să vrei să dialoghezi cu mine, românul care a terminat liceul Eminescu?

PD Se explică freudian. Am avut o copilărie intensă și am vrut să fac totul altfel decît părinții mei. Mă rog, aici sunt un pic nedrept, pentru că tata a fost foarte deschis către asemenea chestiuni. Deși s-a născut la Ghindari, lîngă Tîrgu Mureș, căsătorindu-se a ajuns la Petroșani, unde a avut mulți colegi români. Înainte de 90 n-am auzit de la el niciun cuvînt șovin. Ar fi o altă discuție de ce s-a schimbat după 89.

Dar bunicii mei, supraviețuitori ai Trianonului și ai unui Cluj pur-maghiar, au fost șovini sadea. Niciunul nu putea vorbi fără să vă numească „oláh”, și nu ca Ady, în al cărui vocabular nici nu era alt cuvînt, ci în sens defăimător. Dar eu am constatat că românii sunt oameni ca noi, cu exact aceleași dorințe și complexe, cu niște gînduri imperiale desuete și absurd (pînă la urmă, pînă la 1918, ei nu au avut o țară mare), și cu un umor mult mai lejer decît al maghiarilor. Neștiind altă limbă, am dat la Litere cu româna pe care o cunoșteam, și m-am îndrăgostit de Caragiale și de Cioran, de Eminescu și de Bănulescu. Dar nu am fost mereu așa: cînd era Steaua campioană consideram că e o trădare să ții cu această echipă. Dar m-am luptat cu prejudecățile mele. Și nu te consider „venetic”, pentru că nu gîndesc pe această axă.

De fapt, mai suntem noi doi, tu român, eu maghiar, cînd de fapt nu credem în complexele obligatorii?

DP Aici ai atins așa un punct vulnerabil încît merită discutat pe mai multe părți, ca să îl ducem dincolo de stereotipuri. În primul rând, cred că suntem ardeleni și asta ne unește mai mult decât credem noi că ne desparte. Despre acest spirit ardelenesc am mai vorbit, dar exemplul cel mai bun și unul dintre lucrurile pe care l-am învățat în casa bunicilor era libertatea și ușurința cu care se trecea de la o limbă la alta, maghiara fiind un fel de lingua franca pe care toți o vorbeau. Dar și atunci când venea cineva din afară, care vorbea doar română, nimeni nu scotea o vorbă în ungurește. Senzația aceea de conviețuire ușoară și fără încordări nu am uitat-o.

Pentru mine a fost un șoc când am ieșit din mediul acesta oarecum aparte și am ajuns în lumea celor care le spuneau românilor „valahi puturoși” și a acelora care le spuneau ungurilor „bozgori împuțiți”. Deși vorbeam maghiara în familie, nu auzisem expresiile astea. Când am descoperit că dezgustul față de „celălalt” era aproape visceral, am descoperit cu groază și că era reciproc. De ce avem acest imaginar „toxic” despre oamenii de lângă noi? De ce ne grăbim să ne descriem unii pe alții ca fiind murdari sau scârboși? De ce le e scârbă ungurilor de români și invers? Nu cumva uitându-ne la cei de lângă noi, ne dezgustă de fapt propriile noastre eșecuri, propriile noastre nereușite? Românii se uită la maghiari și văd ce nu au reușit să fie, iar ungurii uitîndu-se la români văd unde au greșit. Și, mai mult, oare nu se ascunde aici și o invidie nemărturisită?

PD Ba da, neapărat. Aud tot mereu expresiile: „românii sunt mai uniți”, „românii fac mai bine politică”, „Trianonul e o mare victorie pentru români”, cel puțin din punctul de vedere al maghiarilor despre care vorbim. Iar maghiarii sunt „mai bine organizați”, sau „grofii naibii” din cealaltă perspectivă. De fapt sunt două popoare care nu mai contează în Europa de azi, și de asta sunt atîta de triști, deși ar trebui să priceapă întîi care le sunt defectele.

Văd că îmi dai „like”-uri pe Facebook, citești evident textele mele scrise în ungurește. Nici pînă azi n-ai uitat maghiara?

DP Nici nu știi ce ciudat e să te aud spunînd lucrurile astea, pentru că legendele românilor despre unguri sunt exact de același tip, numai că pe dos: ungurii sunt solidari unii cu alții, ungurii fac politică mai bine ca românii, la un moment dat auzeam chiar că György Frunda ar fi fost cel mai bun președinte al României – între timp a apărut Iohannis. Ce mă sperie este tocmai această oglindire malignă. Iobagii se uită în ochii grofilor și se văd grofi, în timp ce grofii se uită în ochii celor care le-au luat locul și se simt slugi. Aici e tragedia celor două națiuni. Se uită unii la alții în alt timp istoric. Ca și cînd ar fi un film science-fiction, în care cineva dintr-o falie temporală privește spre altcineva din altă linie a timpului. Normal că nu înțeleg nimic.

În altă ordine de idei, citesc cu mare plăcere textele tale în maghiară, pe care o vorbesc cu și mai multă bucurie, ori de câte ori am ocazia. Uneori mă surprind uitându-mă la programele televiziunilor maghiare numai pentru a-mi reîmprospăta cunoștințele și pentru a rememora anii când stăteam la „Starsky și Hutch”, dublați în ungurește. Am încercat, zadarnic, să le învăț pe fetele mele să vorbească maghiara și nu am reușit. Ăsta e adevăratul eșec al multiculturalismului. Ne va înghiți pe toți limba engleză.

PD: „Oglindire malignă”, într-adevăr se poate vorbi despre așa ceva! Ne înconjurăm cu statui stupide în loc să creăm un mediu spiritual în care se poate conlucra. Pentru că utilitarismul despre care vorbești e un caz de forță majoră, totuși, dar mai suntem unii care vrem să discutăm într-o atmosferă destinsă. Pînă trăim, mai putem face lucruri: traduceri, ateliere, mese rotunde, plimbări pe malurile oceanului culturii. Rămășagul ăsta al nostru îmi dă puteri nebănuite.

DP Poate că aceste schimburi de cuvinte între doi vagabonzi culturali ca noi va ajuta puțin la schimbarea lucrurilor. Nu în genul „Ady și Goga”, cât mai degrabă pe un palier al vieții private transformată, poate cîndva, în model de interacțiune publică.

 

 

IV. Despre vagabondaj, vagabonzi și alte idei vagrante

 

Doru POP: Aș vrea să îți propun să vorbim despre ce înseamnă pentru fiecare dintre noi vagabondajul și, mai ales, să îți arunc înainte ideea de vagabond intelectual. Uite, eu ani de zile am făcut naveta între Statele Unite și România, cred că am zburat în perioada aceea zeci de mii de kilometri, alegând zboruri ieftine, cu 3-4 escale prin tot felul de aeroporturi exotice, petrecînd ore întregi pe la Praga sau Budapesta. Eram un „nomad global” din punct de vedere fizic, dar tot atunci mi-am dat seama că sunt și un nomad spiritual, un peregrin al ideilor.

DEMÉNY Péter: Probabil cunoști studiul incitant al lui Zygmunt Bauman despre turiști și vagabonzi, probabil că noi suntem astfel de vagabonzi. Deși niciodată nu am făcut o navetă așa de globală, de ceva ani călătoresc între Zalău, Cluj și Tîrgu Mureș. Dar călătoresc de un timp și mai îndelungat prin cultură. Nefiind foarte legat de un discurs anume, aproape că nici nu mi-a reușit doctoratul. Și, totuși, cred în sensibilitatea aceasta călătoare, subiectivă, eseistică.

 

DP E vorba și de eseistică, dar poate că trebuie să nuanțez puțin ce înțeleg eu prin „vagabond al ideilor”. În primul rând mă gîndesc la abilitatea de a te reinventa mereu, de a nu rămâne captivul acelorași stereotipuri ideologice sau filosofice ori religioase. De-a lungul carierei universitare am trecut de la studiile literare, la studiile culturale și apoi la cele de media și cinema, nu pentru că aș fi fost „ușuratic”, ci pentru că nu mă simt bine când simt că mă osific. Am trecut cu mare ușurință dinspre dreapta neoliberală spre o stîngă democratică. Sunt un navetist ideatic, știu, dar asta îmi face plăcere. Pentru că îmi repugnă categoriile odioase de sedentari ai ideilor, de oameni care rămân toată viața cu aceleași fixisme, cu opiniile pe care și le-au format în urmă cu mai multe decenii. Îmi place să mă hîrjonesc cu această categorie de intelectuali numai pentru a le dinamita prejudecățile, pentru a-i atrage în capcanele vagabondajului. Evident că nevertebratele gândului, care trăiesc confortabil în mîlul pe care și l-au făcut singure, nu vor să fie scoase din stagnare. Pentru mine e o mare bucurie să migrez, să hălăduiesc liber printre cărți, teorii și idei, fără ca vreodată să am încredere absolută într-una singură. Sunt, în acest sens, un traseist al conceptelor și tocmai de aceea mi-e și frică să nu devin o casnică, o gospodină cultural-îmburghezită, care repetă aceleași rețete iar și iar și iar. Atunci vagabondajul se va termina și va începe captivitatea.

 

PD Da, ai dreptate, totuși mie mi-au fost mereu simpatici oamenii consecvenți unui proiect, pe care l-au construit cu migală și acribie. Cîte volume are Biografia ideii de literatură? Opt, mi se pare. Sau în cazul lui Ion Ianoși, care s-a ocupat o viață întreagă de Tolstoi, Dostoievski și Thomas Mann. I-am invidiat chiar pe acești oameni de cultură, pentru modul cum au fost niște salahori ai gîndului, deloc vagabonzi. Sau ambele proiecte sunt atît de vaste încît poți vagabonda liniștit? Bine, dar asta se poate spune despre orice proiect cultural. Cred că cheia este să te lași surprins mereu, chiar dacă te ocupi cu aceleași lucruri mulți ani.

 

DP Văd că admiri salahorii și în sfârșit mă bucur că am găsit un punct în care suntem în dezacord. Eu sunt un migrant, unul care și-a luat de mai multe ori bocceluța și a plecat spre alte țări, spre alte meleaguri. Am fost fascinat de poezie pe când eram adolescent, am scris mai multe caiete cu versuri pe care, din fericire, le-am ars la 18 ani. Apoi am fost critic literar, am scris nenumărate cronici de întâmpinare, la romane și volume de versuri dintre cele mai proaste din literatura noastră. După care m-am hotărât să scriu eseu politic și studii de media. Apoi m-am apucat și am scris o carte de povești pentru copii, după care m-am întors la roman. Acum mă interesează cinemaul și cred că în curând o să mă apuce nostalgia și o să-mi iau iarăși lumea în cap! De fapt chiar dialogul ăsta cu tine e un fel de peregrinare plăcută, fără utilitate și fără finalitate. O vagabondare!

 

PD Știi că și eu fac o mulțime de lucruri diferite, de la proză la eseistică, dramaturgie și poezie. Dar să-ți pun o întrebare „vagaboandă”. Cum se face că soția ta Mihaela și cu tine ați fost singurul cuplu de intelectuali români cu care am socializat și cu care în continuare socializăm? Cum se face că toți ceilalți au fost foarte drăguți și inteligenți ori plăcuți, dar nu am putut pătrunde sub carapacea lor? În afară de Laszlo Alexandru nici singuratici români nu prea-mi vin în minte cînd e vorba de deschidere. Să existe niște frîne sau niște zăgazuri intrinseci cu care ne luptăm sau împotriva cărora nu putem face nimic? Să fie prea puțini oameni vagabonzi, în sensul unui vagabondaj care implică și deschiderea absolută? Ce crezi?

 

DP Există și culturi întregi care sunt sedentare. Nu doar oamenii „stau la casa lor”, nu doar familiile sunt „închise”, ci și comunitățile sunt mai mult sau mai puțin deschise, ori gata să se reinventeze. Clujul este o astfel de cultură a domesticirii, un loc închistat și greu de urnit din loc. Ca și lorzii britanici, pentru care casa lor era castelul lor, sunt oameni cărora nu le place să iasă din zona de confort. Eu și Mihaela ne-am cunoscut tot ca doi călători, la mijloc de drum. Eu din Oradea, ea din Sângeorz, între Cluj și fiecare dintre aceste orașe sunt fix 150 de kilometri. Și, apropo de asta, eu nici nu mă simt „acasă” la Cluj. De fapt nu simt că aș avea o „acasă” anume într-un oraș transilvan. M-am născut la Baia-Mare, am copilărit la Carei, am crescut la Oradea, m-am format la Cluj, m-am specializat la New York și Chapel Hill. Nu simt că am legături „de pământ” cu un loc anume. La fel simt și când vine vorba despre oameni. Mi se par respingători cei care au „elitismul în vene”, care îi privesc de sus pe cei din jurul lor numai pentru că bunicii sau străbunicii lor le-au lăsat moștenire o bibliotecă, pe care ei nu au citit-o, sau un bufet Biedermeier plin de ploșnițe.

Ca orice nomad sunt un explorator, de aceea nu suport exploatatorii. Pentru că exploatatorii, ca să își paraziteze victimele, trebuie să fie și sedentari. Nu poți să fii proprietar pe ceva fără ca tu însuți să devii captivul proprietăților tale. Fie ele materiale, fie ele spirituale. Unui explorator nu poate să i se fure nimic, pentru că nu are nimic al lui. Nomazilor nu le pasă de „moșteniri”, de tot felul de bagaje istorice și culturale. Iar cei care nu au „casele” spirituale deschise, sau cei care nu sunt gata să pornească pe drumul explorării ideatice sunt doar niște șerbi, niște legați de glie fără ca ei să știe, oricît de nobili s-ar crede.

 

PD Zona asta de confort omoară cultura. Dar mulți sunt pur și simplu rudimentari, își trasează granițele urlînd înainte chiar să te cunoască. Un altul, mai abject, te invită să stai lîngă el, te ademenește cu o cultură generală rafinată, te miri cum de vorbește trei limbi – apoi te uimește cu o observație de o mîrlănie incredibilă, curat-murdară, care nu numai că pică pe lîngă subiect, dar mai este și răutăcioasă ori chiar răuvoitoare pe deasupra. Există și o zonă de confort mai mare, aparent mai empatică, dar de fapt și mai restrînsă și oricum mai ucigașă. Am văzut, la viața mea, personaje din astea care sunt în „board”-ul unor instituții importante, apar pe la concursurile din licee, sau sunt directori ori primari, dar toți, unul și unul, doar niște proști cultivați și demagogi ipocriți. Mă feresc de ei ca dracul de tămîie.

 

DP: O, da, instituțiile publice sunt, cu predilecție, zone de agrement pentru sedentarism. Acolo, oploșiți la adăpostul slujbelor „de la stat”, sedentarii stau bine mersi cocoloșiți în stagnare. Cu mintea mea de vagabond i-aș da afară sistematic pe toți angajații sedentari la stat și apoi i-aș re-angaja doar pe cei care nu au devenit imobili, pe cei care mai au o umbră de viață în ei. Cei mai urâți din zona asta sunt oficialii academici, intelectualii osificați pe posturi, unii cu fotoliile de șefi lipite de fund. La noi, un exemplu din această categorie este Nicolae Manolescu, care nu mai are astăzi nimic din cel care a fost marele critic. Oameni lipiți de funcții, turnați pe slujbe bine plătite de la stat, bătuți în cuie prin birouri publice. Aceste fixări le oferă o liniște și o bucurie nemăsurată. Eu cred că starea firească a omului este mutația, existența „cu flotant”. Niciodată să nu fii prizonierul lumii în care crezi că ți-e bine. Sunt studii de antropologie foarte interesante, care demonstrează că primii oameni au „cucerit” planeta la pas, în numai câteva mii de ani. Imaginează-ți că primii oameni ca noi au pornit din Africa pe jos și în două generații au colonizat toate continentele. Au mers din loc în loc, lăsînd în urmă semnele trecerii lor, urmași, descendenți, cultură. Acum suntem predispuși să fim legume în fața televizoarelor, preferăm să stăm înlănțuiți în fața calculatoarelor, nu ne mai dezlipim de telefoanele inteligente tocmai pentru că ne promit o falsă peregrinare. Ne amăgesc că vedem locuri noi, întâlnim oameni noi. Cînd de fapt noi suntem tot acasă, tot închiși între patru pereți, tot captivii aceluiași spațiu, ai acelorași tabieturi.

PD Pot să-ți dau și alte exemple decît Nicolae Manolescu:: Ion Caramitru, Florin Zamfirescu, Eugen Simion… Sunt prea mulți, teribil de mulți cei pe care i-am respectat și care mă fac acum să-mi fie parcă silă de propriul meu respect. De exemplu Arca lui Noe a fost și rămîne pentru mine o carte de căpătîi. Dar caracterul găunos al autorului ei mă oripilează. Ce sfîrșit trist pentru un om așa de mare!

Da, spiritului nu-i face bine sedentarismul. Trebuie provocat, ciupit, pișcat de cît mai multe ori, ca să se trezească. Eu mă feresc de plictiseală prin prietenii mei, care nu mă lasă să stau prea liniștit în puful părerilor mele și care îmi spun verde-n față că-s măgar, dacă sunt măgar. Tot e mai bine să fii măgar, decît să fii un troglodit înțepenit. Cred că oamenii aceștia, care înțepenesc în propriul proiect, se tem să nu facă greșeli și să admită că le-au făcut.

 

DP Dar sunt nenumărate exemplele negative și în afara culturii noastre. Uite, în cinema un astfel de om inteligent, de spirit liber care a sfîrșit în sedentarism, rămâne Woody Allen, ale cărui filme de tinerețe le-am admirat și le-am iubit, dar care acum face mereu și mereu același povești schematice, incapabil să se reinventeze. Și în literatură sunt mulți sedentarizați – așa e pentru mine Haruki Murakami, după ce am citit Norwegian Wood am fost copleșit, pentru ca după aceea toate cărțile lui să mi se pară la fel. Ca să dau doar două exemple. Văzând însă eșecul final al unor oameni ca Nicolae Manolescu, ale cărui ieșiri recente în sfera publică denotă o formă de sedentarism al intelectului vecină cu ramolismentul, mă gândesc cu frică la faptul că ne așteaptă și pe noi același traseu. Uneori devenim sedentari pentru că pur și simplu suntem obosiți de noi înșine. Ce să facem ca să nu ajungem aici?

 

PD Dacă-mi permiți: sper să trăiești mai mult decît mine, să putem dialoga pînă la adînci bătrîneți. Uite, un exemplu este Ion Ianoși, care nu s-a ramolit la bătrînețe, pentru că a ținut mereu să se vadă și cu un ochi străin. Nici pe Paleologu sau pe Șora nu i-am văzut ramoliți, cine știe din ce cauză. Oricum, vagabondajul mi se pare una dintre cele mai bune metode de a te păstra nestricat. Să nu te legi nici de fotolii, nici de teorii, nici de idei pre- sau supra-concepute. Cîteodată, mai trebuie să ai și un pic de curaj, să arunci o tartă cu frișcă în fața celor care se cred supraoameni. O tartă cu frișcă spirituală, bineînțeles, aruncată în nasul puterii.

 

V. Libertatea mea este și libertatea ta? Dar libertatea altora?

 

DEMÉNY Péter: Nu crezi că puterea în democrație are forme mai perverse decît într-o dictatură?

 

Doru POP: Puterea e perversă în orice sistem. Dar democrația însăși e forma cea mai perversă de organizare socială. Dictaturile au un fel de stupizenie greoaie, sunt ușor de anticipat în mișcări și destul de previzibile. Democrația este și imprevizibilă, și prefăcută. Pentru că democrația disimulează în multe feluri. Mai întîi s-a prefăcut că există, în epoca antică, doar că atunci era doar pentru bărbați nu și pentru femei. La final s-a prefăcut că exista în comunism, când își zicea „populară”, dar de fapt era numai tichia de pe capul unei elite de incompetenți. Iar în capitalism, ce să mai vorbim! Aici se preface cel mai bine. Pe mulți a prostit democrația asta – și noi suntem azi victimele acestei prosteli, a unei continue îmbătări cu apă rece, vândută pe post de țuică fiartă. Pare o formulare paradoxală, dar perversitatea în democrație e cu atît mai urîtă cu cît se amestecă în mod malign cu lipsa de educație. Tocmai de aceea democrația e mai perversă decât alte regimuri, pentru că vinde cel mai bine iluzii proștilor. Măcar în timpul lui Ceaușescu nu credeam toate balivernele liderilor. Astăzi punem botul la tot felul de tâmpenii, fără ezitare. În plus, democrația are și o formă de perfidie ontologică, e înclinată în mod natural spre cultivarea celor care sunt ei înșiși înșelători și ipocriți.

 

PD Punem botul, dar nu e obligatoriu s-o facem. Pe mine mă sperie însă cît de puțin contează libertatea pentru mulți oameni. O iau în derîdere, de parcă ar fi un fleac. Nu neg că democrația „originală” nu e plină de defecte, dar să-ți fie totuna dacă primești pîine și opinie pe rație mi se pare deplorabil. Caramitru însuși, mare revoluționar, acum s-a transformat – pentru ce a luptat el acolo? Pentru niște avantaje penibile? Să nu fie dictator altul peste el, ci să fie el însuși dictator peste alții?

Una e să nu înțelegi latura teribilă a unui sistem, alta e să fii parte a lui în timp ce spui că n-ai fost niciodată părtaș. Și altă poveste e problema responsabilității în libertate. Pentru că în timpul dictaturii responsabilitatea o purta sistemul. Acum, o porți tu. Sau ar trebui s-o porți. Dar nu poți. Și atunci, vii cu naționalismul, treci la teoriile conspiraționiste, apari cu obsesiile tale de om care este tot mai mult un om de nimic.

 

DP Bine, dar nu e și libertatea una dintre formele de perversitate ale democrației? Libertatea e o formă amorfă, pentru că e compusă din tot felul de libertăți, e exprimată în nenumărate manifestări false și adeseori ia aspecte dintre cele mai stranii. Mai ales că libertatea nici nu înseamnă nimic până nu devine libertatea cuiva. Așa, Libertatea proclamată în Constituție sau în Declarații nu înseamnă nimic. Până nu se activează e doar o palavră. Și atunci despre a cui libertate vorbim? Despre libertatea nesimțiților și a hoților care s-au cățărat în funcții și poziții sociale, fără să aibă merite? Sau despre libertatea angajaților statului, care nu-și fac treaba? Sau poate e vorba despre libertatea politicienilor de a spune și de a face tâmpenii care ne afectează pe toți? Sau despre libertatea criminalilor și a violatorilor de a umbla liberi printre noi? Ori despre libertatea săracilor de a trăi sub cerul liber și de a nu avea ce să mănânce? Poate despre libertatea părinților de a-și abuza copiii și a soților de a-și agresa nevestele? Sau despre libertatea postacilor anonimi din online de a te înjura prin subsolul articolelor de opinie? Ori despre libertatea idioților de a crede tot felul de elucubrații și, mai ales, de a se crede datori să ți le impună și ție?

Cred că singura sursa libertății este dreptul de a vorbi liber. Pentru mine, singura libertate este aceea de a fi lăsat în pace, să spun ce-mi trece prin cap. Dar nu ca în filosofia lui „lasă-mă să te las”, adică acea libertate în care cred unii și care astăzi înseamnă pur și simplu să îți faci de cap. Dacă văd că libertatea ta face rău, singura armă pe care o am este să vorbesc. Chiar și fără efect. Pentru că, în fond, dacă mi-ai încălcat libertatea în vreun fel, ce pot să fac? Nu pot decît să zbier. Ce altceva să fac? Să tac?

 

PD Înțeleg ce spui, dar libertatea e și a mea, și a ta. Tu poți să zbori între România și America, eu pot să mă duc la Budapesta cînd vreau. Sau oriunde altundeva. Nu cred că e totuna să te poți duce undeva sau să nu poți pleca niciunde.

La fel cum poți să le spui studenților ce vrei. Desigur, poate face asta și Icsulescu, un măgar ordinar sau un carierist de profesie. Dar nici mintea studenților nu e închisă, ferecată, unidirecționată.

Și, dacă o luăm așa, tot ce ține de om e pervers. Dragostea, iubirea, prietenia, discuția dintre noi – totul poate fi întinat, mînjit. Omul e om, e și Hamlet, și Macbeth, și Mîșkin, și Svidrigailov. Contează să-l ai ca model pe unul, și nu pe altul. În fond, nu cred că există vreo opțiune care nu are efectul ei în societate.

 

DP Eu sunt mai cinic în această privință. Urmând argumentele lui Alain Bloom, care scria cîndva despre „închiderea minții intelectualilor” din America, cred că putem vorbi și la noi despre o dictatură a încuiaților, a unora cu mințile odihnite și imposibil de urnit din stereotipurile pe care le consideră indestructibile și etern valabile. Cred că ai întâlnit și tu astfel de „intelectuali” cu care, de fapt, nu poți schimba opinii, care pur și simplu îți turuie seturile lor de idei și, dacă le expui argumente contradictorii, rămân impasibili, ca și când nu ar auzi nimic din ce le zici. Această încuiere se vede și în dezbaterea politică, și în literatură, și cultură, și în media. Pentru unii, dacă a stabilit Manolescu că X este un poet foarte bun, nu mai există nicio discuție. E bun și gata. Sau dacă a zis Pleșu că ești comunist, atunci gata, ești marxist pentru tot restul existenței tale publice. Și brusc „libertatea” începe să își arate limitele.

O altă problemă este libertatea luată ca dreptul de a spune inepții și de a calomnia pe cine vrei și când vrei. Eu însumi, în urma luărilor publice de poziție, am fost etichetat drept „antisemit”, când era convenabil să fiu pus la zid, numai pentru ca apoi să fiu numit „filosemit”, dacă era nevoie. Și nu știu dacă transformarea libertății într-o armă de aruncat dejecții nu este tot o expresie a libertății. La rândul tău, după ce ai fost mânjit, degeaba încerci apoi să nuanțezi, să te cureți, să dai jos murdăria. Și iarăși libertatea ta s-a terminat în fața libertății troglodite.

Nu în ultimul rând, libertatea își arată punctele vulnerabile în noua filosofie a corectitudinii politice absolute. Ești liber să spui ce vrei, dar, ca în bancul cu zombii care vor să fugă din cimitir, poți să o faci numai într-un perimetru prestabilit, așa cum fac liderii politici de la noi cu legea defăimării.

 

PD De acord: noua corectitudine politică are mari-mari probleme, inclusiv prin renașterea, recrearea tabuurilor.

Dar cred că vorbim despre două lucruri distincte. Îmi place mai mult dreptul cuiva de a emite inepții, decît dreptul meu de a-l preda Securității. Îmi place mai mult libertatea, pentru că așa pot spune despre cineva că a spus inepții. E răspunderea lui, oricum. Încă nici nu ne-am cățărat bine afară din dictatură și văd că e deja bună la toate: toți măgarii au fost, vezi Doamne, revoltați, protestatari măcar cu duhul, că regimul le-a făcut pe toate cele rele, era secretarul de partid sau cenzorul, de altfel oameni – interesant de remarcat – foarte de treabă. Să nu arunci cu piatra în delator, așteaptă pînă cînd vei afla cine a fost ofițerul, apoi torționarul, apoi… Pînă la urmă, numai Ceaușescu a fost de vină. Și de fapt nici măcar el, că ea.

Pe de altă parte, într-adevăr, libertatea a dus mereu la dictatură. Hitler s-a socializat într-o Austrie liberală, apoi într-o Germanie liberă, iar Gheorghiu-Dej într-o Românie nedictatorială. Libertatea este atît de individuală și de responsabilă, că nu poate fi a multora, deși pare viceversa. Cum ți se pare?

 

DP Libertățile acestea private nu acoperă însă libertatea aceea care nu poate fi măsurată și care poate fi exprimată cam așa: ești liber numai atunci când te simți liber. De exemplu, dacă ai fi pe o insulă pustie, care e plină cu fructe, are apă proaspătă, marea e plină de pești și lângă tine este femeia pe care o iubești, dar tu îți dorești să mergi la bere cu băieții, libertatea cea mai mare și mai frumoasă se transformă în captivitatea cea mai urâtă. Uită-te la cei care simțeau că nu sunt liberi în comunism și dădeau vina pe un sistem social pentru toate nemulțumirile lor. Acum sunt la fel de nemulțumiți. Pentru că le lipsește libertatea lăuntrică. Fără să vreau să fac apologia vechiului regim, trebuie să spun că mulți s-au bucurat de libertățile comunismului, inclusiv detractorii comunismului de azi. De exemplu, Noica a avut libertatea să își adune ucenicii la Păltiniș, iar Liiceanu a avut libertatea să fie cercetător al filosofiei heideggeriene la un Institut comunist. Oamenii de rând aveau „libertatea” să citească toată ziua sau să joace cărți pe băncuță, să bată copiii sau mingea în spatele blocului, ori să bată covoarele la ora 20, să facă sex cu nevasta vecinului sau să-și frece un Ness. Acum se revoltă când află că nu au voie să-și mai bată copiii și strigă „Jos Norvegia” ori se enervează dacă le atragi atenția că nu au voie să parcheze pe pista de biciclete.

Vrem libertatea, dar o vrem parcă pentru a ne bucura numai noi de ea. Noi, ca intelectuali rasați, noi, ca cetățeni cu drepturi. Ceilalți nu au dreptul să fie liberi. Și atunci o folosim pentru a le da altora cu libertatea în cap (ca în cazul emigranților). Deci, ce ne facem cu libertatea? Mai bine renunțăm la ea, că oricum mai mult ne deranjează, ne încurcă în încercarea de a nu gîndi cu capul nostru – ca să parafrazez un titlu aberant.

 

PD Chiar despre asta vorbesc: libertatea e o formă de deranj. Uite, eu stau acum la parter. Ieri, prietena mea și-a dus mîțele la plimbare, dar le ține în brațe: îi e frică că, dacă le lasă, mîțele fug. În fine, a observat o grămadă de gunoaie în grădinuța din jurul blocului, care e chiar sub fereastra noastră. Cum e pictoriță, s-a apucat și a făcut un afiș foarte caligrafic, „dacă cineva mai aruncă gunoiul pe geam, să facă bine să sară după el”, și l-a lipit pe geamul ușii de la scara blocului. Azi, am găsit afișul pe peretele din fața ușii noastre, întors pe dos.

E clar că libertatea deranjează. Să nu fii tu liber să arunci oriunde vrei gunoiul? Sau să stai jos în autobuz cînd o doamnă cu baston stă în picioare? Păi ce, n-ai dreptul? Nu e o țară liberă? Nu de aia au murit toți proștii ăia?

Mie, de exemplu, mi-a fost frică să ies în noaptea de 22 decembrie. Mă rog, am vrut, dar tata mi-a explicat că trebuie să mă gîndesc la mama, că mai e și fratele meu… Numai că și eu m-am lăsat ușor convins. Poate tocmai de aceea vreau să rămîn lucid pînă nu mă duce Alzheimerul în lumea libertății. Vreau să pot rîde de mine însumi, să nu mă cred imbatabil, să lucrez pentru libertate. Altă soluție nu am.

 

DP E clar că nesimțirea nu e libertate. Nici bădărănia nu e libertate. Nici vulgaritatea nu e libertate. Ele pot să pară că sunt expresii ale libertății, doar fiindcă sunt îngăduite de cei care știu ce e libertatea adevărată. Împotriva lor nu există altă armă decât rîsul, ironia, apelul la satiră. Dar libertatea despre care ar trebui să vorbim nu este ceva ce îți poate da cineva. Dacă cineva îți dă ceva, atunci nu este libertate. Sau dacă ți se spune: ești liber, du-te și fă aia sau aialaltă. Poate fi eliberare, poate fi ca orice altă formă de lăsare în libertate. Puțin și în jurul cuștii. Dar libertatea pe care o vreau este ceva impalpabil, nu este perfectă, nu este pentru totdeauna. Libertatea e bună pentru că nu poate fi neschimbată, pentru că nu este niciodată la fel sau aceeași.

De aceea îmi place ideea ta că trebuie să te bați pentru libertate, că trebuie să trudești pentru libertate. Dar efortul trebuie să fie lăuntric, trebuie să înceapă cu tine însuți. Mulți dintre cei care au fost la închisoare în timpul comunismului au spus că au descoperit libertatea după gratii. Ceea ce e un paradox la urma urmei. Numai că, dacă vedem că închisoarea cea mai urîtă e cea în care te închizi singur, începem să înțelegem despre ce vorbeau. Uneori închisoarea asta auto-impusă e foarte confortabilă. E mai confortabil oricum decât să te duci la zarcă și să îți spună cineva ce să faci și cum să faci. Dar abia acolo, cînd ți s-a luat totul, îți dai seama că e ceva ce nimeni nu poate să-ți mai ia. De acolo începe libertatea.

 

PD Trist e când omul nu simte că libertatea tuturor e importantă. Eu, unul, de aceea țin să amintesc de momentul 1989. Mi s-a părut că atunci libertatea era importantă și pentru mine, și pentru ceilalți. În martie 1990, cînd cu evenimentele de la Tîrgu Mureș, deja am văzut că vecina mea româncă gîndește cu totul și cu totul altfel. Dacă aș vedea însă doar în acest plan, aș putea să cred și astăzi că linia de demarcație cea mai clară rămîne cea etnică. Dar nu e așa: cea mai clară linie de demarcație e însăși libertatea. Ție-ți plac filmele, mie-mi place teatrul; ție-ți place înghețata cu vanilie, mie, cea cu prune turbate etc. Liberă este per definitionem o colectivitate legată prin deosebirile asumate. Doar dictatura i-a făcut pe oameni să creadă că uniformizarea nu strică, totuși. Și-atunci, Liiceanu crede că are dreptate să se uite de sus la jumătate din România, iar Caramitru ajunge să creadă că talentul lui este unic și salvator. Și tot așa mai departe.

Eu îmi încep fiecare zi gîndindu-mă la fraza lui Marc Aureliu: „Eu plec, aici e fum. De ce crezi că e un lucru așa de mare?” Nu știu dacă voi muri liniștit, dar fac eforturi să nu mă cred atotștiutor. Pentru că patosul moralei e cea mai rîncedă dintre toate formele de patos posibile.

 

VI. Acest Ardeal care nu a existat niciodată!

 

Doru POP: Péter, dragul meu, hai să trecem la lucruri mai spinoase, despre care nu prea vorbim. Cum e să fii maghiar în România? Te simți mai degrabă ardelean maghiar sau maghiar ardelean? Ce înseamnă pentru tine să vorbești limba română? Ce vezi când privești dintr-o cultură într-o altă cultură? Pe cine vezi, dincolo de chipurile ipocrite ale „ipochimenilor” de tot felul? Cum ți se par românii ardeleni?

 

DEMÉNY Péter: Dragă Dorule, am observat de-a lungul conversațiilor noastre că eviți provocările mele personale. Ei bine, eu nu pot fi așa. Mi-am clădit întreaga carieră intelectuală pe rămășagul că o să gîndesc altfel decît părinții și bunicii. Știi romanul clasic al lui Jókai? În Fiii omului cu inimă de piatră, văduva jură lîngă patul de moarte al soțului său că o să facă totul altfel decît i-a poruncit muribundul.

Așa și eu. Cum ți-am mai spus, bunicii mei erau șovini convinși. „Húzd meg magad a mőmőliga mellett” (trage-te lîngă mămăligă), și „nu face larmő mői mokány” (nu fă gălăgie, măi mocanule) – pronunța bunicul, spre plăcerea tuturor, pentru tata, care tăcea doar pentru că-l admira pe bunicul pentru cine fusese. Eu m-am certat cu adorata mea bunică de o mie de ori pentru asta. Bunicul era surd și, deci, mult mai greu de convins. De cînd cu editorialele din cotidianul Krónika cred că și mama se întreabă dacă mai sunt maghiar sau nu.

După o perioadă de efervescență, mai mult o nebunie tinerească, azi mă consider un ardelean convins, căruia i-ar plăcea să vadă o Transilvanie (nu o Secuime!) autonomă. Desigur, azi nu mai există nici sași, sau aproape că nu mai sunt, dar Transilvania mi se pare totuși o regiune foarte interesantă și mai „altfel” decît Regatul.

 

DP Trebuie să îți spun că, aidoma tuturor vagabonzilor, adeseori mă simt străin printre ai mei, un fel de emigrant în propria cultură. Fiindcă tot povestim despre episoade și experiențe personale. Mai demult, pe drumul spre Cluj, undeva pe la Gherla, am fost dat jos din mașina unor rubedenii, universitari simpatici, care nu au mai suportat argumentele mele în favoarea faptului incontestabil că maghiarii au aceleași drepturi de a-și revendica Transilvania, ca și românii. Văzînd naționalismele de tot felul, care mai nou se reactivează, mă apucă o stare diasporică, un dor de ducă incontrolabil. De fapt „te iei și te duci” e o expresie românească specifică. Poate că avem în noi această chemare a transhumanței, probabil e o manifestare ancestrală și dorința de a o lua din loc, de a urca un deal, de a coborî o vale și de a urca iarăși un deal. Un fel de „sisifism” metafizic, urci și cobori, urci și cobori, dar inutil, fără un scop anume. Care este pentru tine specificul acestei Transilvanii eterne? Ne afectează pe toți la fel, sau ungurii ardeleni sunt diferiți de românii ardeleni? De fapt, dacă ne uităm la studiile de antropologie, vedem că, din punctul de vedere al ADN-ului, nici nu suntem atât de diferiți. Facem parte din același haplogrup.

 

PD Nici nu știu dacă există sau trebuie să fie ceva specific. Dar aici, în Transilvania, se mai simte urma Monarhiei, cu societatea ei bazată pe rigiditate și pe reguli stricte. Nu spun că vreau „lege și ordine”, dar aș dori puțină „kiszámíthatóság” (predictibilitate). Deși văd cum devenim tot mai cinici și mai mîrlani, mai sper încă într-un Ardeal serios din punct de vedere social. Așa cum urăsc seriozitatea fără umor în arte, mi-aș dori mai puțin umor în relațiile cu Romtelecomul sau cu Electrica. Poate că așa ceva nici nu se poate concepe decît într-o țară foarte mare sau într-una mică de tot.

 

DP Îmi place când răspunzi la provocările mele personale. Îți mai arunc o „bombă” (sau îți mai „bag un fitil”), o mică explozie de mămăligă. Despre români s-a spus că sunt „evreii Europei”, pentru că trei milioane au migrat într-un singur deceniu – peste 10 la sută din locuitorii țării au plecat în străinătate. Cea mai mare migrație în timp de pace din istorie. Ce s-a întâmplat cu Ardealul acela multicultural, compus din maghiari, germani, evrei, români în aceste condiții? Am rămas acuma doar două grupuri etnice, fiecare visând la propriile sale fantezii, niciuna adevărată? Suntem ca un cuplu care s-au suportat cu greu cînd erau copiii cu ei în casă și acum, rămași singuri, își sar la beregată?

 

PD M-am tot gîndit că trebuie să fi fost foarte enervați dacă erau și universitari, și simpatici, și totuși te-au lăsat pe drumuri. Nu știu cum a fost mai devreme, dar cred că nu e bine că am rămas numai două etnii, plus rromii abia articulați politic. Iar fanteziile nici nu pot fi adevărate, de vreme ce-s fantezii – asta nu înțeleg nici unii, nici ceilalți.

Și trebuie amintit încă ceva. Ambele grupuri trăiesc în istorie, în loc să trăiască în prezent. Visează la un Ardeal care a fost în loc să se gîndească la unul care ar putea fi. Întorcîndu-ne spre trecut niciodată nu vom vedea ce ne înconjoară și mai ales ce proiecte dispar datorită paseismului nostru dat naibii.

Ce e trist e faptul că și niște oameni cultivați, cum sunt rudele tale, care se consideră europeni, nu se mai pot controla cînd vine vorba de unguri – așa cum mulți maghiari nu se pot controla cînd vine vorba de români. Vedem în celălalt dușmanul nostru istoric, cînd de fapt am trăit vreme de secole în apropierea lui. Suntem nu numai triști, ci și țîfnoși și supărați degeaba.

 

DP La formula ta cu „Ardealul care a fost” aș adăuga și versiunea cu „Ardealul care nu a fost niciodată”. Niciodată nu a existat în realitate fantezia românilor cu un Ardeal curat și golit de străini, în care românii puteau umbla în lenjerie intimă sau în ițari pe coclauri, fără să îi deranjeze vreun cuman sau vreun peceneg. Nici fabulațiile din mintea ungurilor nu au existat, alea în care iobagii români curățau latrinele, pentru că, din păcate, iobăgia nu ținea de etnie. Ne hrănim ca proștii cu mîncarea stricată a unui timp nedigerat.

Și iarăși, în acest context, răspunsul care vine din filosofia vagabonzilor este cel mai bun. Trebuie să îți dai voie ție însuți să trăiești în prezent. Nu în trecutul în care stră-stră-bunicu-tău era nu știu ce nobil, nici în viitorul în care nu știu ce mari realizări se vor transforma în realitate. Știi că la români există această fantasmă a unui viitor extraordinar – „la trecutu-ți mare, mare viitor” sau formula patriotardă „vom fi iarăși ce-am fost”. Cu trecutul și cu viitorul stăm foarte bine. Aici și acum nu suntem în stare să ne compunem o viață frumoasă. Și cine ne împiedică să trăim în prezent? Tocmai ifosele trecutului și infatuările viitorului.

 

PD Nu cred că aș putea trăi fără speranțe, iluzii, utopii. Viitorul exact asta înseamnă: prezentul actualizat. Nu mă interesează (ia-o cum grano salis), chiar nu mă interesează dacă se va realiza. Mă interesează să lucrez la acest viitor. Asta fac în fiecare zi.

 

DP Înțeleg optimismul tău, dar eu nu pot să nu-i observ în jurul meu pe profitorii ideii de „transilvanism”. Chiar acum am citit un articol scris de un fost ministru, un inept de felul lui, care povestește despre Transilvania luând-o din secolul al XV-lea încoace, dîndu-i înainte cu legenda despre proclamarea libertății de credință pentru catolici, luterani, calviniști și unitarieni. Ca și când aici ar fi fost un fel de Paradis al drepturilor omului. Există și un fel de protocronism transilvanist. Mai sunt alții, vedete media, care vorbesc cu accent ardelenesc exagerat, ca și cînd ar fi scoși din Lexiconul de la Buda. Mi se pare că uităm de Transilvania aia urâtă, în care oamenii își dau în cap dacă sunt de etnii diferite, în care nu există comunicare între comunități, în care Istoria pe care noi nu am trăit-o distruge istoria pe care o trăim în fiecare zi. Care e Transilvania ta urâtă, ce nu-ți place la ea?

 

PD Ai dreptate, dar nu cred că există proiect fără irealitate. Orice proiect are în el ceva donquijotism. Despre mine se știe că „sunt de partea românilor” și cîțiva cunoscuți îmi povestesc cu oarecare timiditate sau, dimpotrivă, frondă, cum s-au bătut ei cu copiii români de la grădiniță. Or, eu nu vorbesc despre nu știu ce „dragoste care ne leagă”, ci despre nonșalanța cu care ar trebui să NU ne intereseze originea etnică a celuilalt, cel puțin nu ca a unui inamic virtual.

Tot așa ca și tine, știu multe despre trecutul Transilvaniei, și de bună seamă că nu a fost un teren ideal, o „tündérkert” (grădină a zînelor). Dar primii transilvaniști maghiari, simțindu-se singuri pe lume după Trianon, au inventat un alt trecut pentru a putea conlucra, nu pentru a fi adversarii celorlalți. Din punctul meu de vedere, cei mai mulți dintre ei nu au greșit cu acest ideal, ci prin faptul că nu au muncit pentru atingerea lui. Odată, am participat la o conferință cu o prelegere în care am vorbit despre piesele maghiare din Transilvania, în care abia dacă găseai vreun român care să nu fie stereotipie pură (fie slujitor la maghiari, fie paznic la Canal). Trăim oare în societăți paralele? Pentru numele lui Dumnezeu!?

 

DP Apropo de divinitate, e amuzant că ambele grupuri cred că Dumnezeu e de partea lor. Românii cântă cu ochii în lacrimi: ”Doamne ocrotește-i pe români” (în timp ce versurile următoare vorbesc despre căsăpirea altor neamuri), iar ungurii sunt în extaz patriotic când intonează Isten áldd meg a magyart. Nu știu dacă ai citit, dar și mai amuzant mi s-a părut când am descoperit un text al lui Badiny Jós Ferenc în care spunea că Isus a fost maghiar din tribul lui Árpád și că cei trei magi erau huni. Iar la noi avem în paralel mitologiile mioritice, care afirmă același lucru, doar că Isus devine brusc dac, rudă cu Zalmoxes. Nici nu ne dăm seama cât de mult suntem la fel, și în prostie, dar și în irealitățile pe care le trăim.

De aceea ducem, din păcate, vieți în universuri paralele. Uită-te chiar la geografia Clujului, cum piața „Matei” și catedrala gotică sunt paralele din punct de vedere fizic cu piața „Avram” și cu catedrala bizantină. Gogorițele despre multiculturalism și despre transculturalism sau mai știu eu ce se izbesc de zidul realității sumbre. Avem institutul culturii române la Cluj, dar nu avem un centru pentru traduceri din limba maghiară în limba română și invers. Avem universități multi-lingvistice, dar nu avem reviste româno-maghiare (nu pagini traduse în maghiară)! Avem instituții paralele, baruri și restaurante paralele, culturi paralele și ne mirăm că nu ne înțelegem unii pe alții. E ca și când un soț și o soție ar dormi în camere separate, ar vorbi limbi diferite, ar avea preocupări diferite și apoi s-ar mira de ce nu se înțeleg și ajung la divorț. Iar peste toate există această neîncredere reciprocă. La fel cum ungurii au tot felul de prejudecăți despre români, românii la rândul lor au și ei stereotipuri pe care nu le poți scoate din cap. Ungurii vor să ne fure Ardealul – de parcă Ardealul ar putea fi împachetat și mutat în altă parte. Ungurii vor autonomie – de parcă autonomia asta ar fi ceva boală contagioasă și românii ardeleni n-ar mai avea niciun cuvânt de spus. De dimineața până seara ungurii pun la cale conspirații împotriva noastră.

 

PD Absolut de acord. Românii cu dacii, maghiarii cu sciții. Iisus a fost maghiar sau român, depinde cu cine și cîtă țuică bei. Toate sunt paralele. Am scris odată o tabletă despre faptul că românii nu sunt invitați la Kolozsvári Magyar Napok (Zilele maghiare ale Clujului). De ce nu emite niciun radio șlagăre în maghiară, respectiv română? Ce are de pierdut PRO FM sau Paprika Rádió? De ce Petőfi e cel mai cunoscut poet maghiar, un om care a murit acum 200 de ani? Mai există excepții, este Nepotul lui Thoreau din Insomnia, mai sunt cîteva mese rotunde, dar lucrurile autentice, cum e maghiaromânia sau Corbii albi sunt extrem de rare și de insulare. Chiar și faptul că românii nu știu maghiara agravează și mai mult lucrurile. Continuînd alegoria ta: soțul se uită la soție și își vede propriile lui stereotipii despre femei. Și invers. Și-atunci nu se mai suportă.

 

 

 

VII. Despre prieteni  posibili și prietenia imposibilă dintre un ungur și un român

 

DEMÉNY Péter Vreau să vorbim puțin despre controlul pe care îl are un prieten asupra ta. Nu te speria, nu mă gîndesc la ceva gen „lege și ordine”, ci doar la controlul spiritual. Ai spus, acum mi-am reamintit expresia, că nu există prieteni, dar simt că era cumva o frondă împotriva lui Cioran. Revin pentru că eu de la Imre știu dacă am spus o enormitate sau chiar o prostie, lui îi trimit scrierile mele, cu el vorbesc despre evenimentele în legătură cu care simt că nu pot lua o decizie de unul singur. Dar sunt și alții, mai puțin importanți, dar tot atît de relevanți, sau cum să zic, din punctul de vedere al procesului oglindirii. De unde știi cînd ești nătăfleț, stupid, inept, de unde știi cînd trebuie să lași baltă ceva, sau dimpotrivă, cum trebuie să continui?

 

Doru POP: Și eu cred că avem nevoie de oameni care să ne tragă de mânecă, de voci lucide care să ne atragă atenția când o luăm razna. E ca atunci când scrii. Ai nevoie de un „cap limpede” pentru că tu nu vezi dinăuntru la fel de bine cum vede cineva care se află afară. Un bun editor e acela care îți arată greșelile, iar tu le corectezi.

Să revenim puțin la Cioran și la ordinea spirituală pe care o construiește un astfel de „sfătuitor”. Cum am putea lua de bune toate „sfaturile” lui Cioran, acest „pensionar al sinuciderii” veșnic anunțate? Unele sunt doar spleen parizian, mimă cu vorbe goale. El era cel mai mare șarlatan al înțelepciunii. Cum este propoziția „nu pot să pricep cum ne pot interesa ființele”. Chiar așa, venind de la individul care era cel mai interesat de el însuși? Sau când face elogiul cerșetorului, spunând: „a trăi de azi pe mîine înseamnă să trăieşti de-a dreptul în eternitate”. Nu mai spune, îmi vine să-i zic. Ai simțit vreodată „eternitatea” unei nopți geroase, sau frigul din oase? Sau tâmpenia: „spiritul e rezultatul caznelor pe care carnea le îndură”. Zău, poate n-ai văzut niciodată pe cineva murind de cancer, să vezi atunci spirit!

De aceea, aș vrea să nuanțăm mai departe această idee de oglindire, pentru că ea ridică mai multe probleme. În primul rând, ca și atunci când ne uităm în oglindă, imaginea reflectată în „prieten” este pe dos. Stânga lui e dreapta, mișcarea este invers. Ai încercat vreodată să te scarpini în cap în oglindă? Cel din fața ta e imaginea ta aiurea. Eu mai degrabă ascult ce-mi spun cei din jur cu un soi de suspiciune răsturnată. Celălalt sunt eu, dar un eu întors pe dos care habar nu are cine sunt eu. Mă vede, dar de multe ori nu înțelege nimic. Și, mai mult, de unde știi că oglinda prietenească în care te uiți este adevărată? Oare nu cumva „prietenul” care îți spune să renunți la ceva bun pentru tine, de fapt își dorește pentru el jucăria ta?

 

PD Sigur, nu neg că invidia, ipocrizia și altele asemenea se pot strecura în ecuație. Dar toate acestea pot trece și prin filtrul „capului limpede”. Și pe el îl poți suspecta de aceste lucruri.

Eu cred că e și o problemă de încredere aici. Un prieten este un om în care te încrezi și atît. Montaigne a scris că dacă Etienne de la Boetie i-ar cere să-și ucidă fiica, ar face-o. E desigur un exces aici, dar e o hiperbolă necesară. Te dai pe mîna lui, nu poți să NU ai încredere în el. Mie mi-a lipsit vreo douăzeci și ceva de ani să am așa un om lîngă mine.

Eu sunt un individ căruia îi place plimbarea, dialogul. N-aș putea să aștern gîndurile mele pe ecran dacă m-aș gîndi că „andrisantul” e un abject, un arogant sau un măgar. Dacă este, mă scutur și plec mai departe. Însă am o nevoie imperioasă de oameni inteligenți și credibili lîngă mine. Pînă la urmă, nu există adjectiv care să nu poate fi pus la îndoială. Dar dacă pun totul la îndoială, atunci nu mai are niciun sens nimic.

Pe de altă parte, e vorba aici și de o reciprocitate, bineînțeles. Și prietenul meu se încrede în mine. Am încredere în familie, a trebuit să-mi construiesc această încredere; prietenii, slavă Domnului, au venit gata construiți. Dacă aș fi avut încredere în mine însumi, poate aș fi evoluat altfel. Dar a trebuie să-mi procur acest prieten din răni.

 

DP Îmi place expresia asta: un prieten procurat din răni. Nici nu ai cum să cunoști pe cineva din vorbe. Numai din mersul împreună pe drum, din căderi cu genunchii pe pietre. Dacă din jocul împreună al prieteniei nu rămîi cu cicatrice, dacă relația nu îți lasă urme, înseamnă că nu e o relație autentică. Eu disting între „amici” și „prieteni”, ca între niște oameni cu care merg la bere, mă amuz, vorbesc vrute și ne-vrute și acei oameni cu care aș merge pînă la sfîrșitul lumii și înapoi. Uneori mă gîndesc că asta vine dintr-o eră primitivă. Pentru mine, prietenii sunt cei cu care m-aș duce să vînez mamuți, iar amicii sunt ăia cu care merg să culeg fructe de pădure. Cunosc foarte puțini oameni cu care m-aș încumeta să pornesc pe urmele unui mamut, să îl urmărim, să îl hăituim și apoi să îl ucidem cu niște sulițe ascuțite doar la un foc de lemne. Cu cei mai mulți oameni pe care îi cunosc nu aș merge nici măcar să vînez găini, darămite ditamai animalul.

 

PD Exact asta vreau să spun. Cum nu mai sunt mamuți, nu prea ai cum să-l verifici pe prietenul tău altfel decît prin alte lucruri mai puțin „primitive”, cum le zici tu. Uite, unul dintre „mamuții” erei contemporane era cazul Dreyfus, adică un caz în care trebuie ca prietenul tău să gîndească ca tine, ai nevoie fizic de această solidaritate. Ca în Ciuma: e absolut totuna cum numești boala, important e că omoară oamenii și-atît. Dacă el, prietenul tău, nu ar gîndi ca tine, și ar ierta ciuma, dacă ar spune că e numai un guturai inocent, atunci n-ai mai putea fi prietenul unui astfel de om.

Tot așa e și cu frazele, cu ideile, cu problemele de viață. Nu poți să-l obligi să fie îndrăgostit de cine ești tu (nici n-ai vrea una ca asta), dar ai nevoie ca de ochii din cap ca el să-ți înțeleagă deciziile și să nu te renege, să nu se îndepărteze de tine. Altfel, îți pierzi încrederea în umanitate.

 

DP Eu cred că prietenul nu trebuie să gîndească la fel cu mine, ce puțin nu tot timpul. Am nevoie de cineva care să mă critice, să îmi arate defectele, să fie în contradicție cu mine, dar să nu mă lase baltă. Sunt destui cei care ne critică și ne văd slăbiciunile, doar pentru a ne discredita. Prietenul e acela care îți arată oglinda și vezi în oglinda aceea că ești gras sau ești urât sau ești îmbrăcat prost, dar merge cu tine pe stradă ca și cînd ai fi zvelt, frumos ca un zeu și îmbrăcat ca un fotomodel.

Dar revenind la încredere, sigur că ingredientul cel mai important al oricărei relații este încrederea. Încrederea este liantul tuturor lucrurilor din lumea oamenilor. Avem încredere că banii pe care ni-i dă banca sunt buni. Avem încredere că ceea ce ne spun profesorii este adevărat. Avem încredere că ceea ce citim ne ajută. Numai că încrederea este și drumul spre prostie și spre prostire. E ca la circ. Avem încredere că iluzionistul sau mentalistul ne păcălește și tocmai de aceea ne place să fim păcăliți. Încrederea e o curvă bătrână, care a păcălit pe multă lume.

 

PD Asta am zis și eu. Nu trebuie să fie de acord că săgeata mea e cea bună sau drumul pe care-l arăt, dar nu poate să vină să-mi spună că mamutul e prietenul familiei și că vrea să-l bage în casă.

Încrederea e o curvă bătrînă, dar e asemenea democrației: nu avem ceva mai bun, deocamdată. Și sincer, mie îmi place asta, cu toate că m-am simțit lăsat de izbeliște toată copilăria mea. Numai că fără încredere n-ar fi existat pentru noi nici Ianoși, nici Marino, n-am fi nici parteneri de scrisori și multe altele nu s-ar fi întîmplat.

Fără încredere, n-ar fi nici artă, nici cultură. Trebuie să cred că scrierile Martei Petreu sau ale Gabrielei Adameșteanu mă vor duce într-o lume interesantă – altfel, nu merită să pornesc la drum. Sigur, încrederea presupune niscaiva elasticitate din partea mea: nu pot să mă aștept să văd regulile mele în cartea lor.

 

DP Ah, optimismul tău este debordant și debusolant. Seamănă cu fraza lui Coleridge care vorbea despre „suspendarea neîncrederii” pentru a ne putea bucura de poezie și proză, de literatură și artă în general. Ei bine nu. Nu sunt dispus să renunț la neîncredere, vreau să văd găunoșenia celor din jurul meu, vreau să mă uit în culise, să văd mașinăriile care fac teatrul să pară adevărat, vreau să rîd la filme cînd personajele din istoria românilor au ceas pe mînă și să îmi bat joc de absurdul vieții. Pe de altă parte, cîtă dreptate ai! De cîte ori nu m-am lăsat prostit iar și iar de aceleași poante vechi, de cîte ori nu m-am înșelat cu prieteni falși, de cîte ori nu am fost rănit de meschinăria și urîțenia semenilor mei!

 

PD Nici eu nu o suspend, de vreme ce scriu critici sau „eseuri”, cum îmi place să le numesc, pe care citindu-le, cel puțin pe unele dintre ele, subiecții sar ca arși la beregata mea. Cum a zis Lessing, mi se pare, despre critic în general: cel care este politicos cu fiecare scriitor este de fapt nepoliticos pînă și cu acela cu care ar putea fi politicos.

Dar, cum să-ți explic? Neîncrederea o las deoparte pînă intru în regulile jocului. Cum pot să nu mă încred cînd nici nu înțeleg? E ca și cum aș zice: ce tot vrea ăsta cu pescuitul său, cînd de fapt mă apuc să citesc Bătrînul și marea. După ce mi s-au relevat aspectele, relațiile, proporțiile, după ce am înțeles ce vrea artistul sau scriitorul pot să vin și-i spun care mi s-au părut greșelile. Nu sunt un diriginte cu ulcer, ci unul care știe că fiecare elev de-al său are propria lui personalitate. Cumva ca în Dead Poets Society.

 

DP Vezi, de asta îmi place să pălăvrăgesc cu tine. Pentru că suntem diferiți, nu pentru că suntem la fel. Pentru că suntem în dezacord, iar acest dezacord ne apropie.

 

Anti-comunism, după-comunism

 

PD Cum stai cu perioada de dinainte de 1989? Cum pui, unde pui că a fost o perioadă în care prietenii au devenit turnători, că unii turnau și fără șantaj, că azi mulți zic „asta a fost”? Cum analizezi fenomenul fără să devii îngîmfat sau exasperat?

 

DP Singura modalitate de analiză este răceala și distanța rațională. Tocmai de aceea, comiliton de cursă lungă, nu sunt de acord cu această simplificare de gîndire, cu semnul de egalitate pus între comunism și defectele omenești. Nu numai că turnătoria și trădarea nu au fost inventate de către statul socialist, dar iată acum că ele sunt practicate pe scară largă în statul „etic și moral” al capitaliștilor. Poate că nu te-ai mai uitat la televizor în ultimul timp, dar delațiunea a devenit un sport național, care se practică mai ales prin birourile procurorilor. Prieteni de o viață își vînd prietenii pentru o mică reducere de pedeapsă; colegii își denunță colegii, pentru a-și elimina competiția de la locul de muncă și pentru a pune mîna pe acțiunile acestora; rubedeniile își „dau în gît” apropiații, punînd la cale tot felul de „flagrante” pentru a obține beneficii materiale; soțiile își „vînd” soții pentru a putea rămîne cu niște conturi grase în bancă, obținute prin afaceri oneroase. Ce să mai vorbim de faptul că am redevenit o societate a supravegherii continue. Avem iarăși instituții care se ocupă cu ascultarea telefoanelor, tot mai mulți concetățeni sunt angajați chiar din banii noștri ca să ne spioneze, iar fantoma Securității este pretutindeni. Chiar crezi că trădarea avea de-a face cu ideologia comunistă? Nu cumva este o trăsătură de caracter a tuturor societăților omenești?

Sunt trei defecte, însă, pe care aș vrea să le identificăm sau nuanțăm: prostia, prefăcătoria și perversitatea. Pentru că, dacă vrei să discutăm despre cum a fost posibil comunismul românesc, atunci trebuie să pornim de la ipocrizie – mai ales că este cîmpul tău de specializare, doar ai scris o carte întreagă despre asta. În primul rînd, ipocrizia prostească a celor care l-au „creat” pe Nicolae Ceaușescu (cu similitudini remarcabile în „inventarea” lui Traian Băsescu). Au pus un prostovan în fruntea statului, cu speranța că îl vor manipula. Au ales un semi-analfabet, primitiv și fără valoare, împins în față de către o elită politică, susținută de un grup de intelectuali, crezînd că ei „vor face jocurile.” Din păcate pentru ei (dar și pentru noi), instaurarea inculților și a non-valorilor în vîrful ierarhiei sociale, s-a răzbunat. Țăranul bîlbîit și incompetent s-a transformat rapid în lider atotștiutor, partener de dialog global, politician de renume mondial.

O altă „boală” pe care am inoculat-o, cu bună voie, în corpul nostru social a fost aceea a prefăcătoriei generalizate. Regula de viață era „zi ca ei și fă ca tine”, numai că am ignorat cumplita consecință a aglutinării cuvintelor în existența de zi cu zi. De îndată ce am început să „vorbim ca ei”, am devenit chiar „ei”. Nu poți să reciți la nesfîrșit frazele unei ideologii, fără ca acea ideologie să-ți schimbe modul de gîndire. Existența cu două fețe era o practică de zi cu zi. La serviciu părinții noștri se comportau ca niște membri de bază ai societății – știind că sunt monitorizați – apoi veneau acasă și ascultau Europa liberă sau îl înjurau pe Ceaușescu. La ședințele de Partid recitau din Tovarășul și lăudau realizările inexistente, apoi ieșeau în curte la o țigară, și spuneau bancuri despre Tovarășa. Și poate cea mai urîtă trăsătură a național-comunismului mioritic a fost perversitatea (nu perversiunea) sa naturală. Perversitatea este capacitatea de a transforma albul în negru, binele în rău, frumosul în urît. Exista și mai există încă această plăcere grețoasă de a face rău semenilor tăi, de a-i mînji din punct de vedere uman, de a cauza durere și apoi de a te bucura de această suferință, un soi de monstruozitate extinsă în cotidian. Iar această predispoziție spre degradare și depreciere, înclinația spre defăimare și stricare a tot ce e bun nu ne-a părăsit.

 

PD Nu m-am gîndit la faptul că numai în comunism „se delata”, ca să zic așa, numai că în comunism turnătoria era un sport național, cu adevărate performanțe, cu multiple acte, un adevărat spectacol de teatru. Copiii și nepoții noștri nu vor afla poate niciodată pe cine au turnat părinții lor. În schimb, în fiecare lună se află cine l-a turnat pe X sau pe Y înainte de 89.

În rest, ai dreptate. Mie mi se pare că intelectualii lui Băsescu (mă rog, cei mai mulți dintre ei) au fost la fel de meschini ca marioneta pe care au crezut că o creează. De departe, cel puțin, nu prea se văd deosebirile dintre ei.

Comunismul era cum zici. Scriitorii maghiari au scris poezii și piese despre eroi care sunt eroi pînă la cer și înapoi, dar cînd a venit revoluția, nu au știut nici măcar să recunoască că au greșit sau că nu ar fi trebuit să creadă așa de repede. Profesorii ne-au învățat Ady și József Attila, care mai bine au băut sau s-au sinucis decît să-și trădeze viața de artist (citez din memorie orele de literatură maghiară), dar s-au prefăcut că nu au aflat ce le-a făcut András Sütő unor rivali cu și prin arma ideologiei muncitorești. Dacă era pentru beneficiul maghiarimii, puteai fi și puteai face orice. Cred că pînă și Richard al III-lea ar fi fost iertat dacă spunea „kisebbség” (minoritate), „megmaradás” (rămînere), „fenyő” (brad), „kagyló” (coajă) și altele asemenea.

 

DP: În cultura română a fost poate și mai rău, dar din altă perspectivă. De cele mai multe ori, pentru că nouă ne place să dăm foc lucrurilor celor mai bune pe care le avem, ca o moștenire a epocilor cînd dădeam foc la case și otrăveam fîntînile, intelectualii au ajuns să plătească oalele sparte ale comunismului. Așa se face că oameni precum Nicolae Balotă sau Alexandru Paleologu, care, dacă au turnat la Securitate, au făcut-o fără ca acțiunile lor să ducă la moartea sau condamnarea cuiva în mod direct, au fost arși (simbolic) în spațiul public pentru „ticăloșia” lor. Aceasta în timp ce adevărații moștenitori ai Securității, generalii, membrii aparatului de partid și chiar ofițerii de rând au rămas albi ca lacrima și au preluat plini de etică și curățenie morală controlul asupra societății românești. Cazurile de „delatori” expuși în public după anii 90 sunt grave. Eu mă întreb, însă, oare în fața cui depuneau delațiunile acești oameni? La îndemnul cui scriau delațiuni? Nu unei Securități ca un fel de Golem cu identitate autonomă, ci unor concetățeni ai noștri, care cereau și primeau astfel de documente mizerabile? Cine este vinovatul, cel care, supus presiunilor, a cedat și a făcut lucruri imorale, sau cei care l-au împins de la spate, care l-au forțat și șantajat, care au construit un sistem de degradare colectivă? Mă tem că am prins în năvodul corectitudinii și moralității din sfera publică doar niște sărmani scriitori, un fel de țapi ispășitori pentru vinovățiile mult mai odioase ale societății în ansamblul său.

 

PD Da, dar societatea din ce se compune? Nu din oameni care spun nu la un moment dat? Din cel care îşi dă foc pe pîrtie? Din cei care luptă în munţi? Şi din ei, fireşte. Şi din cel care n-a făcut nimic eroic, dar nici nimic odios. O societate nu e un tot de pe Lună, ci exact cum zici, suma sau mai bine zis interacţiunea oamenilor care o alcătuiesc. Dar maghiarii din Ardeal au fost decapitaţi, iar românii au avut întotdeauna o elită socială foarte restrînsă. Oamenii în general vor să trăiască, şi sunt ultimul care le-ar judeca pentru asta. Trebuie să fii aristocrat al spiritului, al moralei să zici „ei, asta totuşi nu”. Dar, sigur, tatăl lui Péter Esterházy a fost aristocrat şi el.

 

DP Problema mea este tocmai cu aceste „olimpiade ale rezistenței”, campionatele naționale ale anti-comunismului de după comunism și „Daciadele” luptei cu sistemul, după prăbușirea sistemului. Lupii moraliști care în timpul lui Ceaușescu erau obedienți și chiar beneficiari ai unor privilegii „de partid”, dar care s-au transformat peste noapte în victime. România nu a avut decât niște donquijoți solitari (din categoria Goma). Nu am avut nici Revoluția din 56, nici primăvara de la Praga, nici Solidaritatea. Am fost o comunitate de mormoloci, care acum se umflă aidoma broaștei din fabulă. Peste tot sunt anti-comuniști gata să-și judece semenii, ziariști care au făcut presă propagandistică acum ne explică valorile capitalismului, iar beizadelele nomeklaturii au obrăznicia de a da lecții de morală. Mă dezgustă profund această formă de teatru colectiv, unde mulți joacă niște roluri care nu li se cuvin. Ce mișcări de rezistență a coordonat filosoful X, care judecă lichelele? Ce cărți anti-comuniste a scris scriitorul Y, care acum se dă drept o figură mesianică a culturii noastre? Ce cădere are politologul Z să enunțe valori morale, după ce s-a hrănit din grăsimea cea bună servită în Cartierul Primăverii? Toți concurează pentru titlul de cel mai anti-comunist și cel mai anti-Securitate, din fotoliul confortabil al prezentului. Din păcate singurii care ar merita acest titlu sunt morți.

 

PD: Înțeleg foarte bine dezgustul tău, și admirația melancolică a revoluțiilor din 56 și din 68. Dar pentru noi ce înseamnă asta? Sigur, X e nătăfleț, Y, un moralizator de maidan, ca să nu mă mai exprim în tema mea preferată, cea a ipocriziei. Dar cum spunem noi ceva?

Ești înțelegător cu oricine? Iată întrebarea pe care ți-o adresez foarte franc.

 

DP Sunt înțelegător cu slăbiciunea umană atunci când ea nu produce rău semenilor și cînd nu se manifestă ca expresie a ticăloșiei. Faptul că Nicolae Balotă ar fi dat declarații la Securitate, după ce a stat aproape un deceniu în pușcărie, nu îl face un „informator scîrbos”, ci numai un om slab, peste care a călcat cu bocancii Istoria cea urîtă și scabroasă. Cine era ofițerul de Securitate care îl obligase să semneze acele documente? Pe acela de ce nu îl condamnă nimeni? E mai vinovat scriitorul chinuit și șantajat, sau șantajistul care e bine mersi, își încasează pensia grasă? Față de aceștia nu am nicio înțelegere. Sau poate să creadă cineva că Noica a primit pașaport și dreptul de a pleca în străinătate fără să facă niciun fel de compromisuri? Există unii „intangibili” și alții care sunt vînați cu orice preț, unși cu smoală și umpluți de pene de găină. Devin extrem de intransigent atunci cînd văd nedreptatea de orice fel și, mai ales, atunci cînd sunt diabolizate victimele, iar adevărații responsabili rîd în public în timp ce nenorociților li se aruncă în spinare vinovățiile lor.

Nu am nicio înțelegere atunci cînd sunt în preajma lipsei de caracter și a meschinăriei de joasă speță. Există cazuri față de care nu am nicio compasiune, cum este cel al lui Caraion, care a turnat la Securitate cu scopul vădit de a le face rău celor pe care i-a aruncat în malaxorul instituțiilor statului. Acest „dizident” făcea delațiuni din proprie inițiativă, le povestea securiștilor cum fac sex colegii lui de breaslă și îi vindea pe cei apropiați cu o plăcere malignă. Pentru astfel de cazuri nu am nicio predispoziție umanistă și nu pot vedea în spatele mizerabilei firi omenești altceva decît odioșenie.

 

PD Eu cred totuşi că de multe ori (nu în cazul tău, fireşte) întrebarea privind ofiţerul e un fel de alibi. Pe de o parte, avem mare respect faţă de eroi, pe de alta, ne permitem orice. Sigur că a contat situaţia şi starea de spirit, prezenţa de spirit a şantajatului, dar pînă la urmă toţi au trăit aceleaşi vremuri teribile. Nu cred că numai ofiţerul a contat, şi mai ales nu cred că nu se putea spune „am greşit”. Paleologu a spus-o. Nu au fost mulţi.

Mă rog, nu sunt un miliţian moral. Sunt numai un om care a fost crescut prin gorunii moralei, cel puţin literar, şi acum nu înţelege ce se întîmplă. Nagelschmidt, Michael Kohlhaas, Mihail Servet – dramele lui András Sütő vorbeau mereu despre cum trebuie să te opui. Iar acum, aproape toată generaţia rebelă şi-a găsit conducătorul în premierul Ungariei, politician cu un ego nemărginit. Şi-atunci? Ce a fost dorul cumplit de libertate?

 

DP După ce „Conu Alecu”, care ascundea în pipa sa de gentleman și sub greseierea fină pagini întregi de declarații adresate Securității, a recunoscut că a fost „agent de influență” i se pot ierta toate? În vreme ce alții sunt impardonabili? Îmi place formula ta „dorul cumplit de libertate”. Numai că, mă tem că există și un „dor grețos” după turnătorie și mizerie. Pentru că un lucru este cert, comunismul ceaușist reușise să se transforme într-o cloacă morală, în care toată lumea „vindea” pe toată lumea, toți îi pîrau pe toți ceilalți și paranoia era generalizată pentru că oamenii se urmăreau reciproc. Nu știu dacă ai văzut, dar recent doamna Mungiu-Pippidi a anunțat bucuroasă faptul că anual 200.000 de oameni depun denunțuri la DNA. Dacă scădem nopțile și zilele nelucrătoare, asta înseamnă că în fiecare minut cineva „toarnă” pe altcineva în România contemporană. Poate ar trebui să ne acceptăm decăderea, să recunoaștem că suntem dezgustători.

 

PD Am vrut să spun doar că nici măcar în libertate mulţi nu au putut să reacţioneze ca şi cum ar fi responsabili. În definitiv, ce înseamnă dictatura? Să nu te simţi răspunzător pentru nimic. Şi pe bună dreptate, în cele mai multe cazuri. A venit libertatea şi încă n-am învăţat nici astăzi ce înseamnă. Nu scrisori îngîmfate, numai părere de rău melancolică, ca o spovedanie smerită.

 

DP Ca să te bucuri de libertate ai nevoie de un simț anume al libertății, care ne aduce iarăși la vagabondaj și la calitatea faptului de a fi nomad. Numai cei care sunt liberi deja, știu ce e libertatea, pot să o guste. Pare o formulă paradoxală, dar prin ea vreau să spun că de multe ori stăm cu libertatea în brațe (sau stăm cu fundul pe ea) și nu știm ce să facem. O avem (e o comoară neprețuită) și o lăsăm să se umple de praf, sau chiar o aruncăm la coșul de gunoi, pentru că ne interesează alte lucruri. Gândește-te cum mulți dintre concetățenii noștri, după ce au obținut libertatea, nu au mai știut la ce să o folosească. Unii au folosit-o abuziv, o utilizează ca pe dreptul de a-și face de cap și își bat joc de ea. Alții ar vinde-o repede pentru alte lucruri, pentru bunăstare și îndestulare, pentru orgolii și funcții, pentru gloria trecătoare. Pe unii îi deranjează foarte tare, pe alții îi sperie chiar. Aceasta este una dintre problemele majore ale societăților libere, oamenii nu știu ce să facă cu libertatea. Și atunci intră în scenă hoții de libertate. Cei care ne fură libertatea și timpul liber cu jocuri pe calculator, programe la televizor și alte activități „distractive”. Cei care ne limitează libertatea și spiritul liber cu idei pre-ambalate, cu stereotipuri primitive. Cei care ne răpesc libertatea și tot ce decurge din libera decizie prin mijloace de control social.

 

PD Mi se pare interesant că toată societatea se compune din mici cercuri, totuși pentru noi doi „se vede” mai ales hoția de libertate. În cercurile mici, sunt și cavalerii libertății, și măscăricii ei, și „cotidienii libertății”, sau cum să-i mai numesc, cei care cred că trebuie să-ți creezi libertatea în fiecare zi, clipă de clipă – și totuși, dacă ar trebui să-i explic unui alien starea lumii, aș lansa în univers o rachetă cu un hoț al libertății. Ideea nu-mi aparține din păcate, Andor Bajor, marele umorist maghiar din Cluj, a scris odată că dacă vrem ca cei de pe Lună să înțeleagă ce facem noi, pămîntenii, ce dorințe ne mișcă, ar trebui să lansăm un fotoliu, pentru că toată lumea dorește să stea într-un fotoliu dintr-un minister.

De ce se vede atît de strident harababura mîrlană?

 

DP Pentru că unul dintre dezavantajele libertății, pe care trebuie să ni-l asumăm, este și libertatea proștilor, a primitivilor și a mitocanilor. Libertatea nu este numai a lebedelor, ea este și a porcilor. Și pentru că libertatea nu poate fi altfel decît democratică, atunci cel care are mai multă nesimțire, gura mai mare și laringele mai amplu, obrazul mai gros și stomacul mai tare va ajunge în față. În timp ce oamenii onești, corecți, modești și inteligenți nu se vor grăbi să intre în troaca porcilor, hoitarii spirituali, muștele de pisoar ale spațiului public și nevertebratele sociale se vor simți în largul lor într-un astfel de mediu în care se amestecă dejecțiile culturale și scârboșeniile politice.

 

PD Singura noastră speranţă e atunci, ca în cazul profesoratului pe care-l practicăm, să ne bucurăm că mai sunt şi cîţiva nemîrlani? Sau că în timp numărul lor va creşte?

 

DP Mîrlanul ajunge în sistemul de învățămînt gata mîrlănit. Educația nu face dez-mîrlănire, iar profesorul sau pedagogul pot doar să șlefuiască ceva ce au făcut părinții, s-a dezvoltat în mediul familial și s-a format prin imitarea unor comportamente în societate. Dacă ne uităm la îndobitocirea generalizată, răspândită prin mass-media și cultivată prin intermediul socializării primare, cred că nu avem nicio speranță. E doar o chestiune de timp pînă cînd ne va înghiți valul de gregaritate. Așa cum în urmă cu câteva mii de ani au fost aruncate pe foc papirusurile cu textele lui Platon și au fost distruse operele lui Eschil, mă tem că urmează o nouă formă de barbarie. De fapt barbarii sunt deja aici. Nu mai citesc cărți tipărite, pentru că au mai mult de 200 de caractere. Nu mai merg la teatru, pentru că se uită la filme de groază și nici nu ascultă Bach sau Mozart, pentru că există Michael Bublé. Pentru noii barbari, artă înseamnă desene animate unde se debitează vulgarități și cultură înseamnă pornografia de pe internet. Viitorul le aparține, iar oamenii ca noi, care îți extrag plăcerea din cărți, trebuie să le facem loc.

 

PD Cred că am ajuns la articolul tău cu „moartea demografică” a României, un text interesant și incitant. Pe de o parte, sigur că cei mai buni pleacă și majoritatea nu se mai întorc. Pe de altă parte, am văzut oameni care trăiesc de niște ani în Spania și nu se deosebesc cu nimic de cei care trăiesc într-o scară de bloc din România profundă. Cum vine asta? Occidentul nu te formează? Îți dă bani, drepturi și o etică a muncii, dar nimic altceva?

 

DP Da, sunt mulți care pleacă în străinătate și duc cu ei tot bagajul negativ de-acasă. Am văzut chiar reportaje cu românii din Chicago care au tăiat porcul în fața casei de Crăciun, spre groaza vecinilor lor americani, care au văzut carnea de porc doar în varianta de supermarket. Sunt comunități românești unde au plecat toți, de la cățel la purcel. Și-au adus din „țărișoară” până și învățătorul și pe popa ortodox. De exemplu în Spania există localități în care românii au devenit majoritari. La Coslada peste 80% sunt români sau la Arganda, unde aproape 50% sunt veniți din România, s-au făcut adevărate ghetouri mioritice. Acolo se citesc numai ziare românești, se ascultă manele românești și se mănâncă numai mâncare românească. Ce crezi tu că învață ei acolo în micile Românii pe care și le reconstruiesc? Alții vin acasă și își construiesc case după modelul celor în care au fost rîndași ani de zile, încercînd să importe la ei acasă niște forme fără fond. Pentru că Occidentul nu este o forță formatoare în absența asumării eticii occidentale. Și, din păcate, Europa se românizează mai repede decît se europenizează românii care ajung acolo.

 

Ce să facă vagabonzii în Europa gardurilor?

 

DP: „Noua Europă” care se construiește sub ochii noștri e un alt subiect care merită o discuție mai atentă, nu doar pentru că este doldora de controverse, ci și pentru că ne schimbă pe fiecare dintre noi. Ce este Europa asta despre care vorbim? Este Europa gardurilor de sârmă ghimpată cu care s-au înconjurat mai multe state din centrul continentului? Am vrut să fim europeni, dar suntem cu adevărat primiți ca niște europeni? Care sunt valorile pe care le considerăm și europene, și românești, și maghiare? Și, în fond, ce a mai rămas reprezentativ din lumea la care am rîvnit atîția ani, sau devenim o excrescență a Asiei?

 

PD Nu, nu suntem Europa. Eu am sperat, am visat la o Europă liberală, nu ideologic și oarecum gol, ci gîndindu-mă la eleganța spiritului, la acceptarea valorilor deosebite de ale mele (am primit și primesc și astăzi reproșuri pentru că sunt „prea de mijloc”), la discuție și dialog în loc de excludere, la creștinismul adevărat. Europa de azi nu este creștină defel (e plină de ură), nici liberală defel (dacă îți exprimi temerile în legătură cu imigranții, ești făcut fascist de „liberali”), nu este burgheză pentru că a adoptat un sistem de învățămînt care fuge peste materii, peste gîndire și analiză. Europa rămîne visul meu nerealizat și poate că irealizabil.

 

DP Europa mea este spațiul liber al vagabonzilor, în care puteai să călătorești oriunde, fără să te întrebe cineva cine ești și unde te duci. Îmi aduc aminte de călătoriile noastre anuale în Grecia, unde vameșii greci, văzînd numerele de România, nici măcar nu ne cereau actele, ne făceau doar cu mîna să trecem. Mi-e dor de Europa libertății, în care am stat întins pe spate într-un parc din Paris sau am fumat într-o piațetă din Stockholm. Mi se face dor de Europa fără granițe, fără pașapoarte, fără diferențe naționale. Acum Europa care se naște din cenușa urii față de străini mi se pare un vis urît, un coșmar creat de către subconștientul unora ca Orbán, Kaczyński sau Wilders.

 

PD Ce putem face? Mi-l imaginez pe Walter Benjamin sau pe Thomas Mann, fiecare din alt motiv îngîndurat, pe Marlene Dietrich sau pe băcanul, atît de disprețuit de Noica, a cărui vitrină va fi spartă în cîteva zile. Suntem cu vitrinele sparte? Nu te întreb altceva pentru că totuși nu suntem în pericol de moarte. Dar vitrinele Europei s-au spart? Sau nu e bine să crezi că idealurile tale se vor realiza?

Nu știu, poate întotdeauna posteritatea vede mai bine. Churchill e un gentleman la care ne gîndim cu părere de bine că a fost, cu părere de rău că nu mai e, dar și viața lui Churchill a fost o viață colcăitoare, efervescentă, dinamică, dezordonată. Poate și ziua de mîine a zilei de azi va fi așa.

 

DP Mă tem că Europa de mîine aparține stării de urgență, unde cetățenii francezi și nu numai vor renunța la drepturile civile de frica fundamentaliștilor; este continentul care se transformă sub presiunea segregaționismului creștin într-un club select de intoleranță religioasă; este Europa susținută de Lutz Bachman și mișcarea Pegida, care urăște străinii și vrea să se închidă în sine; Europa intoleranței și a restrîngerii drepturilor omului, de dragul moralității și a liniștii. Europa lor este „Fortăreața”, bastionul unde să se închidă albii, cu toate averile adunate de-a lungul timpului prin exploatarea celorlalte continente. Europa mea este seculară, libertariană și deschisă.

 

PD Și a mea. Dar unde se află?

 

DP Pentru mine o parte din această Europă ideală și iluzorie se află în Grecia. Acolo unde, printre platani și sub porticuri de marmură, câțiva filosofi au inventat câteva idei provocatoare și scandaloase pentru acea epocă. Cum ar fi incredibila sfidare a faptului că nu numai oligarhii și nobilii au dreptul de a-și spune părerea. Sau extraordinara insolență de a pune la îndoială orice afirmație sau idee. O altă parte din Europa himerică pe care o căutăm este bătută în cuie în poarta bisericii din Wittenberg. Ea disprețuiește instituțiile corupte, ipocrizia și prefăcătoria transformate în adevăruri incontestabile. O altă Europă a fost amenințată cu arderea pe rug, dar a mormăit în barbă „și totuși se învîrte”. Ea este lumea oamenilor raționali și a celor care luptă împotriva obscurantismului de orice fel. Mai avem o bucată de Europă care, în mod paradoxal, a venit din nisipurile Asiei, aducînd cu ea generozitatea față de săraci și cei care nu sunt la fel de norocoși ca noi. Sunt convins că și tu ai „bucățile” tale de Europă care pot fi adăugate acestui puzzle. Care sunt?

 

PD La Paris, unde unul a spus că mor de nervi cînd îl aud ce spune dar mi-aș da viața să poată susțină ce vrea. La Rotterdam, unde altul a scris o cărticică despre Elogiul nebuniei. La Praga, unde celălalt a trăit cu femei, cu beri, cu lunatici culți. La Londra, unde a trăit un om despre care nici astăzi nu știm cine a fost cu-adevărat, și o femeie a strigat întîia oară cît le este de ușor bărbaților.

Interesant, încep să cred că Europa mea e iluzorie și abrazivă în același timp.

 

DP Eu am o relație de iubire-ură cu Europa de foarte mult timp, ne dezgustă și ne atrage, vrem să fim ca ei și vrem să ne deosebim. Asta pentru că atît românii, cât și ungurii se hrănesc cu o dublă mitologie europeană. Pe de o parte este legenda apărării Europei cu prețul civilizației noastre. Noi am stat „la porțile Europei” și am apărat-o, în timp ce ei construiau catedrale și făceau literatură și artă. Noi am luptat cu turcii și cu tătarii și nouă ni se datorează protejarea „bătrînului continent”. Noi am fost niște scuturi în calea primejdiei, iar acum meritele noastre nu sunt recunoscute. De aici vine a doua atitudine, cea de copii abandonați. Europa ne-a lăsat baltă, ne-a abandonat la turci, ne-a lăsat pe mîna sovieticilor. Aceasta este „Europa rea” pe care o urîm. În mod paradoxal, ea coexistă cu „Europa bună”, care ne-a oferit stabilitate, care ne apără de propriii noștri conducători politice, care ne oferă un model de cultură și civilizație. Avem, oare, și o Europă a noastră?

 

PD Mai e și Europa monarhiei. Pentru un ungur ce mă aflu, legendariumul ăsta este horărîtor și definitoriu în același timp. Sigur, o altă iluzie. O monarhie multinațională, cu mai multe capitale (Viena, Budapesta, Praga), cu reguli stricte, cu catedrale și teatre, cu școli militare în care se vorbește în germană, cu români care știu maghiara. Poate ți-am mai amintit butada unui prieten mai bătrîn: „Măcar ei știau ce au urît!” Ei, adică Blaga și Rebreanu și Goga și ceilalți.

Sigur, o monarhie în care ungurii au fost stăpîni, iar românii, slugi. E ușor pentru mine să cred în iluzia ei. Dar nu cred în ea pentru că aș vrea să fie la fel și în această relație. Cred pentru că de departe era o Uniune Europeană mai bine ținută în frîu.

Și-aici, ne întoarcem la problemele migrației. Ce fac guvernele Europei, pline de spionaje, servicii de contrainformație, agenții dubioase? Sunt uimiți că vin oamenii cu milioanele? Păi dacă sunt uimiți, la ce ne mai ajută?

 

DP Proiectele monarhice pentru Europa au eșuat lamentabil. Din păcate scenariul monarhiei luminate nu a funcționat, pentru că a venit prea târziu. Poate că habsburgii, dacă ar fi construit la timp statul multinațional pe care l-au promis națiunilor componente, nu ar fi dispărut din istorie într-o manieră rușinoasă. Și, ca să nu mergem prea departe în istorie, nici măcar primul război mondial nu a putut fi împiedicat de alianțele matrimoniale ale caselor regale. Verii regali au mers la război împotriva propriilor rude.

Revenind la fenomenul migrațional – cei mai mulți refugiați vor să ajungă în „Alamania”, iar există aici o ironie amară și crudă a istoriei. Țara care a declanșat al doilea război mondial pentru a face „curățenie etnică” este astăzi obiectul principal al milioanelor de imigranți. Problema nu este că acești oameni vor să vină în Europa, problema este ipocrizia cu care Europa îi întîmpină. Suntem expuși ca un continent al palavragiilor, al celor care-și bat gura degeaba. Am amăgit planeta întreagă cu poveștile noastre despre libertate, drepturi egale și fraternitate și dăm în schimb garduri ghimpate, abuzuri polițienești și ură religioasă. Toate astea le aveau și acasă, nu trebuiau să facă un drum atîta de lung ca să primească ceea ce voiau să lase în urmă.

Proiectul european se sfărîmă sub ochii noștri, iar noi nu putem să face nimic.

 

PD Da, și Europa a eșuat lamentabil și în privința unui model social demn de urmat, unde oficiile sunt pregătite să-i primească și să-i administreze pe oameni, unde totul se reduce la niște reguli operante care îți fac viața mai ușoară. La o lansare, cineva a spus că germanii din Elveția îi urăsc pe italienii din aceeași țară. Mai devreme, eu am auzit că orice cetățean elvețian e doar atît: cetățean elvețian. Tind să cred prima opinie.

 

DP Deși ne credem „evoluați”, Europa este în continuare împărțită în mai multe „caste”, aidoma sistemului din India „primitivă”. Pe de o parte sunt „băieții mari” (Germania, Franța, Anglia), care fac mai mult sau mai puțin ce vor ei. De exemplu Anglia. A amenințat cu retragerea, iar toți ceilalți le-au făcut pe plac, s-au dat peste cap ca să facă mai mult sau mai puțin ce voiau englezii. Apoi sunt țările nordice, care sunt băieții „cool”. Finlanda sau Olanda, care au o atitudine cel puțin disprețuitoare față de țările considerate „paria”, printre care Grecia, dar și România. Uită-te la noi. Suntem un fel de copii proști ai satului, pe care toți îi bat peste degete, de care rîde toată lumea, un fel de națiune tolerată. Suntem, trebuie să o recunoaștem, cetățeni de rang secund, un fel de fete în casă, venite de la țară pe care doamnele le ironizează și domnii le batjocoresc.

 

PD Am citit undeva că un călător englez a tras hotarele Europei la Viena. Am auzit un gînditor sau filosof francez (din păcate am zapat doar acolo și n-am mai aflat cine e) spunînd că Europa este formată din Italia, Germania, Spania, Franța. Sigur, tu vorbești despre UE, dar trebuie să admitem că niciodată n-am fost în Europa. Ungaria a fost mai binișor, dar mai ales prin Monarhie, prin Viena, prin limba germană, prin faptul că libretul operetelor lui Kálmán și Lehár sunt scrise în germană, și șlagărele lor sunt cîntate prima dată în această limbă. Monarhia muribundă – asta a fost șansa spre Europa a maghiarilor.

Niciodată n-am fost în Europa, sau am fost prea puțin, și UE a moștenit această mentalitate a țărilor mici și nesemnificative. România e mai importantă acum din cauza Mării Negre și mulțumită faptului că nu tronează peste ea un megaloman, dar asta nu va ajuta țara noastră în viitorul îndepărtat. Cum n-o va ajuta nici corupția și celelalte, lucruri despre care am tot vorbit. Nici tipicăreala și invidia profund „creștine”. Ce crezi, BOR ce rol are în toată povestea asta?

 

DP De fapt „Europa unită” este divizată profund pe faliile ancestrale ale religiozității. Pe de o parte sunt reformații, mai ales cei din țările Nordului, a căror viziune despre lume este una austeră și spartană. Fără cheltuieli exagerate, dar cu grijă excesivă față de concetățeni. Apoi sunt catolicii, fervenți apărători ai familiei, predispuși mai degrabă să accepte și să cultive marile instituții europene. La mijloc stau țîfnoșii de polonezi și ungurii încăpățînați, bine fixați în catolicismul lor imperial. La urmă sunt ortodocșii, grecii sau românii, care sunt portretizați drept leneșii continentului, popoare care trebuie puse la punct și la colț.

 

PD Cam așa văd și eu. Oricum am lua-o, oricum am analiza faptele, tot acolo ajungem: Europa stă să moară, stă să se reîntoarcă în iluzie.

 

DP  Europa stă să moară de când există ea. Europa a fost cândva elenistică și a dispărut. A fost apoi timp de o mie de ani a romanilor și a fost distrusă. După aceea a fost a triburilor germanice, până când a venit revoluția industrială și a intrat pe mâna industriașilor britanici, care și-au disputat-o cu francezii. Germania și Rusia și-au disputat-o de câteva ori. Acum este a birocraților de la Bruxelles. Probabil că și acum va trebui să se reinventeze. Întrebarea este cum o va face? Ce vom face noi din această Europă? Eu o văd ca pe un spațiu al colaborării, ca pe o singură patrie. În care un maghiar din România joacă într-un film al unui regizor maghiar din Ungaria, despre catastrofa evreilor și face parte din echipa care primește Oscarul. Este continentul în care oamenii de știință din ? au realizat o navă spațială (Rosetta) care a pus un robot (Philae) pe o cometă. O Europă fără granițe, fără diferențe, dar cu valori și creativitate. Mai este ea posibilă?

 

PD Oscarul n-are nici o zi. Atunci, cum să nu fie posibilă?

 

 

XI. Maghiarizarea românilor sau măgărizarea maghiarilor?

 

DP: Pentru că mi-ai reproșat că nu răspund la provocări personale, hai să ne aruncăm într-o discuție despre opțiunile noastre individuale. Cum putem să ne maghiarizăm (eu) și românizăm (tu)? Eu o fac prin cultură, film și literatură. Îmi place să citesc Esterházy și Dragomán, privesc cu mare plăcere filmele lui Tarr sau Szabó și mă uit la programele maghiare de televiziune ori de câte ori sunt piese de teatru sau concerte. Tu ce faci?

 

PD: Eu fac tot. Adică. Mă mir când aud expresii precum „stă în capul oaselor”, „e cu nervii în pioneze”, „dă cu mucii în faianță (sau în fasole)”, „cît vă ține stomăcelul” sau cuvinte precum „nătăfleț”. Îl ascult pe Celibidache cum vorbește în franceză sau în germană cu aceeași nonșalanță. Ascult rapsodiile enesciene, mă uit la picturile lui Tonitza, la Gheorghe Dinică, excepțional actor, o ascult pe Ada Milea, mi se face pielea de găină cînd mă gîndesc la versul „n-am crezut să-nvăț a muri vreodată”, geniul lui Caragiale mă sufocă, al lui Brâncuși la fel, numai altfel, și mă mir cum un popor atît de talentat a putut supura politicieni atît de tîmpiți.

 

DP: Și cum am putea face să maghiarizăm întreaga Românie, în logica acestui spirit?

 

PD: Mai bine zis cum facem să transilvanizăm toți românii, maghiarii, sașii și rromii de aici?! Eu nu mai vreau omogenizarea oamenilor prin ideea de națiune. Vreau o omogenizeare printr-o mentalitate, prin asumarea unei viziuni nuanțate.

 

DP: În urmă cu mai bine de 20 de ani am scris despre „ardelenizarea României”, pe care o credeam o soluție pentru reformarea în profunzime a modului cum funcționează societatea noastră. De aceea, ar trebui să ne întrebăm care sunt valorile transilvanismului, ce este și ce nu este spiritul transilvănean. Hai să le luăm pe rînd, să punem fiecare piesele acestui puzzle.

Prima „piesă” pentru mine este urbanitatea. În mod evident, Transilvania este zona cea mai „orășenizată” a României și regiunea cu tradiții îndelungate de conviețuire „la oraș”. Această orășenizare înseamnă un anumit tip de conviețuire. Înseamnă și să nu arunci chiștoace de țigări pe jos, să nu mai arunci mizeriile din mașină în timp ce mergi pe șosea, ori să faci loc oamenilor în vîrstă să se așeze în mijloacele de transport în comun, dar și să nu te comporți ca un animal pe stradă sau să nu urli ca un cimpanzeu la cafenea, să nu dai muzica la maxim cînd ești la volan etc., etc. De aceea, la polul opus al urbanității nu este săteanul, ci „țăranul”, în sensul de primitivul needucat. Politețea este și ea o parte componentă a urbanității. Să știi să saluți pe cei cu care te întîlnești – unde sunt vremurile cînd oamenii își ridicau pălăriile unii în fața altora?! Să știi să respecți valoarea și pe cei care te-au educat – unde sunt vremurile cînd un profesor era considerat cel mai important om din comunitate?! Pur și simplu să vorbești frumos cu semenii tăi – cînd îi aud pe tinerii de azi pe stradă răcnind în gura mare diverse organe genitale pe stradă, mă apucă groaza!

Te aștept pe tine să așezi cealaltă „piesă” din acest puzzle.

 

PD: Pentru mine, o piesă esențială este plimbarea printre culturi. Jenő Janovics învață românește cînd istoria îl obligă. E maghiar pînă în măduva oaselor, dar asta nu-l împiedică să intre într-o altă cultură, chiar dacă la început numai pentru a putea să formuleze o cerere oficială. Apoi, pune în scenă piese de Eftimiu, cu o înțelegere profundă a culturii române. Sau un alt exemplu este Cercul literar de la Sibiu. Odată l-am văzut pe Doinaș răspunzînd lui Iosif Sava că ei au simțit obligația să știe ungurește. Balotă a știut zu haus aus, poate și Negoițescu, nu știu. Oricum, era o cerință intrinsecă și de la sine înțeles.

 

DP: Sigur, multilingvismul este o calitate mai greu de „predat” în cartierele mărginașe. Dar o componentă esențială a transilvanismului, care poate fi învățată, este tocmai învățarea. Mă gîndesc la faptul că Nicolaus Olahus era un important membru al curții lui Matia Corvinul, el însuși un principe învățat. Primele texte de limbă română au fost scrise la Ieud, în Maramureș, iar prima epopee românească a fost redactată de către Ioan Budai Deleanu, un ardelean care a locuit la Viena și a lucrat la Liov. Ce să mai vorbim despre dascălii ardeleni care au mers în Muntenia și Moldova și au înființat școli și instituții culturale! Transilvanismul rămîne, pentru mine, literatură și educație. Iubirea de cărți și învățătură, deschiderea spre cultura „celorlalți” și schimbul de idei culturale.

 

PD:  Uite, obligativitatea învățării limbii maghiare ar putea fi un bun început. Dacă ar ști fiecare român cîte o boabă de maghiară, poate ar înțelege și cei supărați de azi că nu e limba diavolului. Dar trebuie învățat și un fel de gospodărie: degeaba știe cineva germana dacă lăsăm de izbeliște turnul de la Rotbav. Degeaba facem noi, tu și eu, „gazetărie transilvăneană”, asta e numai un nivel dintre cele necesare.

 

DP: Îți dai seama ce șoc ar fi pentru mulți dintre naționaliștii autohtoni, unii dintre ei născuți în Regat, propunerea de a introduce obligativitatea limbii maghiare ca limbă secundară pentru români?! Dar cum am putea să facem un astfel de gest, când nu suntem în stare nici măcar să avem traduceri între cele două culturi română și maghiară din Transilvania? Sau când ne amintim brusc că ungurii transilvăneni sunt „cetățeni români” numai dacă au câștigat premii internaționale, și-atunci ne „fălim” că „românii noștri” au câștigat Oscarul!

 

PD:  Aici trebuie musai să fac o precizare: majoritatea literaturii române, de la Mateiu Caragiale (în două traduceri!) și pînă la Camil Petrescu ori Florina Ilis sau Filip Florian, de la Eminescu la Ioan Es. Pop este în literatura maghiară. Chiar acum organizez un atelier de traduceri (cred că v-am vorbit despre asta, și Mihaelei și ție) și mă chinui să găsesc pe cineva care traduce în română.

În ce privește cealaltă observație, ai dreptate. Așa cum numai cînd e vorba de Damian Drăghici se spune că el este „român”, în timp ce toți ceilalți sunt rromi și țigani, situația este generalizată. Noțiunea de „cetățean român”, care derivă din comunism, este adeseori „calificată” de calitate. Fie e punitivă, fie e posesivă, uneori chiar hrăpăreață.

 

DP: O altă calitate a lui „homo transilvanus” este dialogul civilizat, chiar și atunci când suntem pe poziții contradictorii. La polul opus este „homo mioriticus” cel care, atunci când nu este de acord cu tine te scuipă, te înjură de mamă, te umple de rahat de sus pînă jos, fără să spună o vorbă despre idei, concepte, valori. A te duela cu opinii este o artă a omului urban, în timp ce primitivul nu se duelează. După cum a aflat Carol Robert de Anjou, îți aruncă pietre în cap atunci cînd tu te duci la un duel între cavaleri.

 

PD:  Da, pietrele alea m-au obsedat toată viața. Transilvania și în mintea mea este o regiune cu orașe create de sași și de unguri. Poate aici e buba: în marea majoritate a lor, românii au trăit la sat. Ceea ce nu e un păcat, dar este o existență radical diferită.

Să ne întoarcem un pic la biserici. Biserica reformată și cea ortodoxă are în comun un tip de rigiditate, de capsecism. László Tőkés este o figură proeminentă a gîndirii reformate. Reformate, culmea!, și rigide. Populația reformată nu umblă pe la popi ca să pună mîna pe Biblie, dar împărtășește convingerea conform căreia lucrurile sunt spuse odată pentru totdeauna, dintr-o singură perspectivă.

 

DP:  Pentru că tot m-ai întrebat deunăzi despre BOR și rolul său, pe mine mă uimește de fiecare dată intoleranța oamenilor religioși, iar intoleranța religioasă este și mai paradoxală. Cum poate un pastor reformat să facă politică naționalistă? Cum poate un preot ortodox să cheme enoriașii la luptă împotriva drepturilor unor concetățeni? Amestecul dintre credință și politică este cel mai inflamabil amestec cu putință. De aceea, pentru că în Transilvania nu exista o Biserică Unică, singura deținătoare a adevărului, aș pune pe lista componentelor transilvanismului și ideea separației dintre Biserică și Stat. Fiecare e liber să creadă în ce vrea și să își practice religia cum dorește. Spre deosebire de Țările românești istorice, unde legăturile dintre elita ecleziastică și cea politică erau extrem de strânse, poate că modelul transilvănean al coexistenței religioase este benefic. Pentru că nu sunt doar familii multilingvistice (soțul maghiar – soția româncă sau invers), ci și multiconfesionale (ortodocși, cu uniți greco-catolici, cu reformați, cu neo-protestanți).

 

PD:  Oare se naște o toleranță din căsătoriile mixte? Am văzut mai ales familii unde se impunea cu timpul o singură identitate. Oare sunt la fel de multe familii în care soții se respectă reciproc? Sau e prea mare pretenția? Cei mai mulți nu se gîndesc, numai trăiesc?

Comunismul a făcut extrem de mult rău în ce privește religia. Nu le-a dat voie oamenilor să-și frecventeze bisericile și să-și practice religia, iar acum mulți compensează ca la triatlon. De aceea, ei cred că vorbele unui pastor reformat sunt de fapt cuvintele lui Dumnezeu, în orice problemă s-ar exprima el.

 

DP:  Întrebarea cu un răspuns foarte problematic este aici cum generezi toleranța. În primul rînd, toleranța este imposibilă fără expunerea la prezența celuilalt. „Multiculturalismul” care se manifestă ca un fel de dialog al surzilor, de fapt niște monologuri în care fiecare vorbește pe „limba” lui face mai mult rău. De aceea aș adăuga la ingredientele transilvanismului obligativitatea interetnicismului. Fără a ne vedea față în față și fără a participa la aceeași existență culturală cred că e imposibilă toleranța. De exemplu, faptul că Teatrul Maghiar din Cluj are supra-titrări în limba română e un bun punct de pornire. Oare nu am putea face mai mult decît atît? Nu doar pentru a trăi unii lîngă alții, așa cum zicea Ceaușescu ca niște națiuni „conlocuitoare”, ci ca niște oameni care conviețuiesc, care trăiesc împreună.

 

PD:  Asta e absolut sigur. Trebuie să-l vezi ca să-l poți înțelege. Teatrul maghiar, galeria Quadro, lansările unde este traducere simultană, mesele rotunde – tot atîtea posibilități. Dar ar trebui mult mai multe. Fotbal între scriitori, între jurnaliști, între actori, balul transilvan (uite, ce fel de idei îmi vin!) etc. Fără să dansezi cu o româncă/unguroaică, nu poți să înțelegi cum stau lucrurile; vrînd să-i spui de fapt altceva, te apuci să vorbești despre argumentele autonomiei. Fără asemenea „dansuri” și legături personale nu se va întîmpla altceva decît vorbele goale.

 

 

DP:  Ar trebui să ne întrebăm și ce NU este spiritul transilvănean. O primă definiție negativă care îmi vine în minte este spiritul bășcăliei, cuplat cu neseriozitatea și nesimțirea. Mulți îi disprețuiesc pe regățeni și îi etichetează drept „mitici”, numai că există nenumărați locuitori ai Transilvaniei (și români, dar și maghiari) care se comportă ca și cînd ar fi niște „mitici” ei înșiși. De multe ori ne place să ne distanțăm de miticismul bucureștean, dar de prea multe ori unii dintre cei care sunt născuți și crescuți aici au purtarea celor pe care îi acuză. Există și ardeleni indolenți, e suficient să intri în unele magazine unde vînzătoarele au o atitudine de dispreț suveran față de clienți. Ai văzut și tu ardeleni neaoși care nu par să fi fost educați și care nu se ridică de pe scaun în mijloacele de transport în comun. Nu ți s-a întîmplat niciodată să fii înjurat în trafic de către oameni cu accent ardelenesc? Nu e suficient să ai buletin de Cluj sau de Târgu-Mureș. Asta nu te face automat un transilvănean adevărat. Poate ar trebui, înainte de a ne transilvaniza, să facem un efort de a ne dez-miticiza.

 

PD:  Ooooo, păi aici ai dreptate cu duiumul! Păi ce, dacă ai buletin de Cluj, înseamnă că nu te enervează un român, dacă ești maghiar, sau un maghiar, dacă ești român? Să te deranjeze simplul fapt că el există, nu altceva. Dacă intri în Zalău, la Cluj sau la Târgu-Mureș într-un magazin second-hand, e foarte posibil să auzi pe cineva care vorbește de parc-ar fi singurul client în tot magazinul. E mai ușor să devii mitic decît transilvan. Mitíc mític. 🙂

 

DP:  Miticul transilvănean este, pentru mine, frustratul care crede că el este mai bun decît toți ceilalți. Dacă e ungur, crede că toți cei care sunt în Ungaria sunt niște proști, numai el aici pe șpațir este cel mai deștept. Dacă este român, atunci privește cu scîrbă către București și își admiră plin de ifose provincialitatea prăfuită. Și mai caraghioși sunt cei care se cred „ardeleni adevărați” numai dacă vorbesc un accent gros, împăunat cu expresii neaoșe și mereu aruncînd cîte un cuvînt disprețuitor față de tot ce se întîmplă în afara cartierului lui. El se crede descedentul nobililor maghiari, dar face 45 de minute de acasă pînă la statuia lui Matia sau se consideră moștenitorul lui Romulus și Remus, dar nu știe nici măcar un cuvînt în latină și habar n-are cine este Seneca sau cine a scris Eneida. Miticul transilvănean e plin de sine și face fițe cînd vine vorba de alte regiuni ale Europei și ale lumii, dar el nu a vizitat niciodată Muzeul de Artă și nici nu a mai fost la teatru de un deceniu.

 

PD:   Sau ce zici de ăla care se crede mare transilvan dar îi vorbește numai de rău pe emigranți, nu îi pasă de copiii, de femei, de casele bombardate, de situația teribilă de unde vin, numai de monologul său bolovănos și inept. De fapt, e un grobian care a simțit despre ce e bine să vorbească.

 

DP:  Un alt transilvan defect este provincialul. Pentru el buricul pămîntului, epicentrul culturii mondiale este chiar el. Deși nimeni nu a auzit de el dincolo de malul Someșului, el își proclamă întîietatea la toate. La români este mitologia cu inventarea scrisului și descoperirea caloriferului. Provincialul nu vede mai departe de gașca lui și nici nu știe altceva decît ce se discută în cerculețul lui mic de la braserie sau cafenea. Cînd vrei să vorbești cu el despre ce se întîmplă în lume, el îți atrage atenția asupra ultimei lui publicații dintr-o revistă prăfuită pe care nu o citește nimeni. Nu numai că nu știe limba română, dacă e ungur, sau habar n-are de maghiară dacă e român ardelean, dar nu stăpînește nici o altă limbă străină. Adeseori provincialul e amestecat cu semidoctul și împreună realizează o creatură de-a dreptul periculoasă.

 

PD:  Huizinga spune undeva că fascismul este revoluția házmesterilor (a șefilor de scară). Oamenii ăștia, ai dreptate, sunt periculoși. Undeva în adîncul lor știu că n-au talent, măcar și pentru că nu pot fi altruiști, numai egoiști de egoiști. Demagogi și inculți, vorbesc despre prietenia dintre popoare ca și cum ar sorbi dintr-o cafea mai stătută. Au o gașcă care le susține, niște lingăi băloși, și cîteodată chiar și bani. Se crede mult superior moldoveanului și olteanului, dar la proxima ocazie se înțelege cu el peste capul tău.

Și mai e transilvanul bucureștizat. Născut la Oradea sau la Cluj, ajunge în București și devine mai ortodox decît Teoctist. Uită valorile pe care s-a părut că le-a interiorizat și e mai de maidan ca Grivei, cîine vagabond. Ai făcut facultatea cu el, dar vine la tine cu o superioritate de capitală, cu zîmbetul plin de misterele Bucureștilor.

 

DP:  Un alt „transilvan” demn de dispreț este „căciulitul”. Este cel care merge la București cu țuică și cu slănină afumată, încercînd să îi facă pe cei de acolo să îl accepte. Atras de Capitală precum o muscă vrăjită de o grămadă de rahat, căciulitul transilvănean vorbește cu dispreț despre orașul de pe Dîmbovița, spune că a fost la „Bucale” cînd se întîlnește cu „haverii” de acasă, dar acolo este smerit ca o găină. Așa a fost Emil Boc, ajuns premier al României, în loc să se comporte cu demnitate și cu fermitate ardelenească a devenit arendașul lui Băsescu. Există un fel de mentalitate de „fată în casă” a ardelenilor, moștenită din vremea cînd cucoanele de pe bulevardul Victoria ieșeau la promenadă cu Iulișka adusă recent din provincie. Sunt mulți și ungurii ardeleni care merg la București să facă sluj în fața stăpînilor lor fanarioți. Care fac mezalianțe cu cei despre care spun că sunt „bizantini” și care realizează mici „înțelegeri” cu cei pe care îi acuză tocmai de faptul că sunt dispuși la compromisuri.

 

PD:  Aici este o problemă mai spinoasă. Am scris de multe ori cînd a greșit UDMR-ul, cînd a rămas în guvern deși nu trebuia. În același timp, nu știu cui i-ar păsa dacă n-ar mai apărea nicio carte maghiară, nicio revistă maghiară, dacă n-ar mai fi nicio biserică reformată etc. S-a zguduit societatea din cauza Rotbavului? Da de unde! Aș vrea să lucrez și să gîndesc împreună cu acei români care consideră orice maghiar un cetățean al României care are dreptul la cultura lui, care au puterea să rescrie unele legi nedrepte. Pînă atunci, bazîndu-mă chiar pe propriile mele experiențe, atîtea cîte sunt, mi-ar veni greu să trag o limită și să stabilesc „pînă aici cu guvernul”.

 

DP:  Văd că ești mai înțelegător cu colaboraționiștii de azi, decît cu cei de ieri. Ce zici însă de alt tip de „transilvan” grețos. Ardeleanul român care îl urăște pe vecinul lui ungur (și invers). Vorbesc de ura aceea primitivă din categoria „să-i dăm foc lui Avram Iancu” sau „Să plece din țară toți cei care nu sunt români”. Xenofobii ăia care, deși știu românește sau, invers, ungurește, nu vor să vorbească limba „dușmanilor”. Ce facem cu aceștia care sunt transilvăneni, dar urăsc profund însăși condiția transilvăneană. Care la orice discuție îți aduc aminte fie că românii au venit în Ardeal după unguri, sau că ungurii au fost aici înaintea românilor. Pe ei cum îi re-transilvanizăm, cum îi scoatem din ghetto-ul istoriei lor nocive?

 

PD: Ai puțintică răbdare. Simt și eu contradicția. Cred că motivele sunt două. Pro primo, atunci era o etică a non-colaborării pe care cel puțin părinții mei au transmis-o spre mine, și ea părea a întregii colectivități care jura pe eroi. Astăzi, nu există o etică omogenă, nici eroi pe care îi stimăm toți.

Pro secundo, atunci părea că lumea se va termina așa. Cu alte cuvinte, că vom trăi pînă la moarte în comunism și în etica aia. După revoluție, am aflat că nu e așa, dar timpul totuși trece. Eu fac totul să dispară oamenii pe care i-ai menționat, adică mentalitatea din spatele lor, dar e cît se poate de evident că asta nu se va întîmpla peste noapte. Observatorul cultural nu e Ministrul culturii, nici tu nu ești președintele României.

 

DP: Să sperăm pentru binele tuturor că nu va fi niciodată altfel!

 

XII. Presa noastră cea de toate zilele, ia-ne-o nouă astăzi!

 

PD: Ce zici despre presa noastră cea de toate zilele? Uite, eu am o teorie, m-a fulgerat o dată cînd l-am așteptat pe Imre într-o pizzerie și l-am văzut la televizor pe Gigi Becali, pe care au tăbărît jurnaliștii. Presa noastră (excepțiile rămîn excepții) e interesată de scandal, nu de adevăr. Nu îl ia sub asediu pe Gigi pentru că vrea cu tot dinadinsul să afle ceva, ci doar pentru că miliardarul e „tare” din punct de vedere mediatic. Presa din România nu e „cîinele de pază a demorației”, ci mai curînd cîinele de circ al acesteia.

 

DP: Mai există un tip de cîine de presă, pitbull-ul cumpărat cu bani. O mare parte a presei de la noi este pur și simplu vîndută. Mitul lui Becali, de exemplu, a fost creat prin cumpărarea de timp de emisie la PRO TV prin diverse mijloace, mai mult sau mai puțin oneste. Știm din ascultările DNA că madam Udrea cumpăra ziariști la fel cum își cumpăra gențile de la Gucci. Ce să mai vorbim de pseudo-ziariștii care au conturi off-shore și care încasează sume fabuloase numai pentru a ataca sau a distruge pe cineva. Ca să avem o presă liberă, ar trebui să avem în primul rînd ziariști liberi. Iar aceștia sunt o specie pe cale de dispariție. De fapt, unii ziariști stau de pază la interesele meschine ale acelora care le aruncă oase de ros. Și să nu uităm de ziariștii care sunt pe ștatele de plată ale Serviciilor de informații. Mi se pare strigător la cer să avem un individ ca Turcescu, auto-denunțat ca angajat al unor instituții de supraveghere, care moderează discuții și după aceea merge să încaseze bani pentru „servicii”.

 

PD:  Da, dar există și aici o problemă morală socială și istorică. În comunism, abia dacă a fost presă. Reportajele cenzurate și mincinoase nu pot fi numite așa. Sigur, au apărut și articole cinstite (cunoaștem amîndoi legendele despre „cenzorii buni”), dar nu era o întreagă instituție care să păzească orice bun.

Publicul n-a învățat ce înseamnă să fii jurnalist ca Svetlana Aleksievici sau ca Truman Capote. Capote era citit exclusiv ca scriitor, sau poate ca un cavaler din America îndepărtată.

Apoi, lucrurile s-au complicat și mai mult. Uite, îți mărturisesc că mie mi-a plăcut Turcescu. Mi-a plăcut inteligența și deschiderea, cumpătarea lui. În comparație cu un Marius Tucă sau cu un Radu Moraru era cinstea și inteligența întruchipate. Dar a fost cumpărat de Băsescu și… S-a terminat.

Deci: chiar cînd avem posibilitatea să construim o presă adevărată, construim excepții doar. (Interesant, nu? „Construim excepții.”) Publicul dorește scandal pentru că nu știe cum să dorească altceva, pe malurile Dîmboviței se cumpără tot de la Ciutacu la Cristoiu, și cîinele de pază devine un animal sublim care lipsește cu desăvîrșire.

 

DP:  Presa „dîmbovițeană” există de dinainte de Badea sau Banciu. Ea a fost concepută în cloaca lui Eugen Barbu, unde, de altfel, s-a pregătit temeinic Vadim. Practica aceasta a presei de înjurătură are deja tradiție la români. Acolo, la ”Săptămîna” Eugen Barbu a făcut o întreagă „școală a pizduielii” de presă. Acolo s-au amestecat ingredientele pe care astăzi le vedem în presa de la noi. Atacul josnic din ziare, cu scop politic sau mercantil; pseudo-publiciști, învățați să folosească un limbaj suburban și primitiv pentru a distruge caracterul unui om; împrăștierea de zvonuri abjecte, murdărirea prin mînjire cu neadevăruri. Amestecînd xenofobia cu antisemitismul, acești „jurnaliști” au fost de fapt instrumente ale unui regim el însuși abject. Numai că, datorită lor, înjurătura a devenit la noi un sport național, iar calomnia un fel de hobby nociv, practicat din plictis duminical. Așa se face că avem o presă de jeg uman, un tip de jurnalist imund și un gen de materiale nu doar de proastă calitate la nivelul conținutului, dar și de proastă calitate morală.

 

PD:  Te întreb mereu și mereu: ce e de făcut? Întîi poate ar trebui să numim excepțiile, care totuși există. Poate sunt chiar și platforme, redacții, nu numai nume de jurnaliști. Uite, mie-mi pare că pe la ”Observator cultural”, pe blogul „Adevărul” sau la ”PressOne” sunt destui care nu sunt dator vînduți. Se poate să crească din ei masa critică a presei adevărate?

 

DP:  Nu e nimic de făcut, pentru că „masa critică” despre care vorbești nu există la nivelul cititorilor. Ziariștii (ca și politicienii sau alți reprezentanți ai cetățenilor) nu sunt decît expresia grupului social din care fac parte. Dacă nu ar exista cititori care să cumpere publicațiile abjecte care răspîndesc minciuni, dacă nu ar fi telespectatori care să stea cu ochii căscați și cu telecomenzile blocate pe posturi unde se transmit mesaje dezgustătoare, aceste ziare și televiziuni ar da faliment. Același lucru s-ar întîmpla și cu politicienii. Ne tot plîngem că nu avem o clasă politică onestă, dar tot pe aceiași ticăloși îi votăm. Ne smiorcăim cît de urîtă e presa și cum nu ne place, dar ratingurile arată că tocmai acolo mergem, unde pute mai tare a degradare umană. Pentru o presă de calitate ar trebui să avem oameni de calitate. Iar aici revenim la ideea aceea a deficitului demografic.

 

PD:  Bine, atunci te întreb la modul foarte frust: crezi că stăm degeaba acasă? Sau sperăm că se mai poate totuși? Cred că nici tu, nici eu nu vrem să îmbătrînim ca doi sisifi înfrînți. Sau e vorba doar despre faptul că încă mai avem energie?

Vezi, situația mea e mai ingrată și mai clară în același timp. Scriu articolele astea în română despre cum vede un maghiar lumea din jurul său. Sunt aproape singurul din bloc. De departe, pare că nu ești singurul. Sau te simți singur totuși?

 

DP:  O, ba da, mă simt cumplit de singur. Uneori e singurătatea celui care strigă în deșert și nu-l aude nimeni. Alteori e singurătatea celui care vorbește cu pietrele, dar bolovanii nu pot fi schimbați pentru că natura lor este una minerală, imposibil de metamorfozat. Alteori este singurătatea lupului de stepă, a celui care este privit cu suspiciune și chiar cu ură de către cei care nu înțeleg de ce urlă la lună. Alteori e singurătatea celui care vorbește singur, pentru că semenii noștri sunt mai degrabă preocupați de alte lucruri decît de îmbunătățirea lumii în care trăiesc. Și, după cum ai constatat și tu parcurgînd comentariile la articolele tale, cea mai cumplită este singurătatea omului care este scuipat atunci cînd spune adevărul.

 

PD: Nu neapărat „adevărul” (ce este adevărul?), dar oricum, o părere bine articulată și deloc vehementă. Dar în lumea noastră trebuie să fii vehement, pentru că dacă ești, se pare că ai convingere. Numai atunci ești convins de ceva dacă urli. Poate că asta e hiba cea mai mare a presei. O investigație, un editorial nu trebuie să urle, eu cel puțin n-am învățat așa. Urlînd, devii prozelit, or un jurnalist bun exact asta nu trebuie să facă. La noi, parcă se iau lecții de urlat.

 

DP:  Revenind la metafora „cîinelui de pază al democrației”, eu i-aș zice presa de lătrat, pentru că urlatul măcar are niște cuvinte coerente, un mesaj, fie el și violent sau virulent. La noi lătrăturile au devenit onomatopeice, sunt colecții de zgomote deranjante, icnete fără nicio noimă. Specia aceasta a „clănțăului” de presă, a jurnalistului care dă din fălci fără să spună nimic e tot mai larg răspîndită.  Singurul scop al „datului din clanță” este acela de a genera agitație sonoră, fără finalitate. Iar uneori am senzația chiar că lătratul public devine o formă de turbare. Dacă te uiți la unele emisiuni televizate, spectacolul hămăielilor necontenite, din care nu se mai înțelege nimic, devine o isterie colectivă. Unii zbiară la alții, își sar la beregată, se crizează de parcă ar fi un episod psihotic.

 

PD:  Total de acord. Rar se vede o emisiune în care nu sunt niște telectuali care sar în vorba celuilalt și urlă de mama focului. Mai trist, am observat că femeile luptă împotriva lumii bărbătești urlînd și înjurînd și ele. De la Dana Grecu la cutare politiciană putem lungi exemplele. Și în tot acest vacarm, smeriții de marketing gen Dan Puric capătă audiență și, vai de mine, respect.

 

DP:  Aici, într-adevăr, mai trebuie să adăugăm o categorie de „oameni de presă”, dar care există și în alte categorii cu specific local. Cei care dau sfaturi fără să aibă nici cea mai mică pregătire în domeniul pe care îl „consiliază”. Tot felul de „profesioniști”, care nu au scris un singur rînd, care nu au făcut presă adevărată nici măcar o zi, ne spun cum trebuie să fie presa. Mai grav este cînd profesorii care predau la universitate specializările legate de jurnalism nu au făcut ei înșiși nici măcar un minut de teren, nu știu ce înseamnă o redacție autentică și habar nu au cum se face ziaristică. Niște impostori pregătesc niște viitori incompetenți. Acesta este cercul magic al amăgirii pe care îl trăim și ale cărui efecte le vedem în fiecare zi. Prefăcătorie și șmecherie, minciuni puse în scenă pentru a acoperi lipsa de consistență generalizată. Ingineri care se dau drept jurnaliști, securiști care se pretind a fi oameni de televiziune, agenți publicitari care se prefac că reprezintă interesele cetățenilor. O înșelătorie complexă, pusă la cale de niște marionete goale pe dinăuntru.

 

PD: Așa și cu politicienii. În occident, sunt școli și universități pentru ei, și nu universități gen Dimitrie Cantemir sau Spiru Haret. Oamenii ăștia învață meserie. La noi, gargara mîntuirii înlocuiește orice fel de școală. Ca Ceaușescu, fac totul pentru România, și de vreme ce fac totul, cum să-i mai întrebi dacă au învățat cum se face? Odată, un prieten filozof a alcătuit o bibliografie pentru „cel mai revoltat fiu al neamului”. Acesta s-a uitat la listă și la el cu lehamitea omului care și-a primit misiunea din înălțimile cerului. Și chiar înălțimile cerului ne trîntesc în iad. Într-un iad banal, bineînțeles: nu e nimic tragic în viața cetățenilor români, majoritatea acceptă regulile.

 

DP:  Iadul social românesc, așa cum l-ai creionat în excelentul Ghid al ipocriților, este tocmai impostura generalizată. Da, avem școli și universități, numai că acolo niște incompetenți, care se prefac că au habar despre ce vorbesc, pregătesc viitorii necalificați. Ce să mai vorbim de instituțiile publice unde lepra aceasta a fățărniciei este generalizată. Suntem o cultură în care prefăcătoria este transformată într-o artă. Uite, recent un Ministru (profesor universitar cu ifose) spunea despre teza plagiată a unui coleg de-al său, tot Ministru, că nu contează dacă a furat la doctorat, important e că se pricepe la administrație. La noi „a te da drept altceva”, a te „face”, a „fenta” sau a „păcăli sistemul” sunt calități transmise din generație în generație. Să nu uităm că unul dintre personajele principale ale folclorului românesc este Păcală – care chiar și în comunism a avut un joc de cărți numai al lui, Păcălici și mai multe filme de larg consum. „Cultura lui Păcală” este cultura în care fiecare, încă de mic copil, învață cum să înșele, cum să mintă și cum să simuleze autenticitatea. Cu cât îți reușesc aceste „realizări”, cu atît ești mai apreciat. De la șotia copilărească, în care ne înșelăm încrederea colegilor pentru a rîde de ei, până la înșelătoria publică, în care diverși concetățeni obțin averi din activități oneroase, la noi s-a încetățenit principiul malign al înșelătoriei. Mereu căutăm pe cineva care să „cadă de fazan”, credem tot timpul că semenii noștri sunt „fraieri” care pot fi „duși de nas”. Și ne place, pentru că „a fenta” și „a avea scheme” constituie trăsături de caracter apreciate.

 

XIII. Literatura mea sau literatura noastră

 

PD: Îţi propun o temă nouă, mai senină. Cum scrii? Vezi, am vorbit despre comunism, dar nu despre cum l-ai prins în Telenovela socialistă. Ghidul ipocriţilor este o serie de tablete sau cum să le numesc, dar Visszaforgatás (Reluare) o carte despre copilăria mea petrecută în comunism. Eu mi-am scris furia faţă de familia mea şi faţă de regim, şi asta, un fel de răzbunare, mi-a dat energie şi însuflețire. Am luat modelele reale şi le-am recreat cumva. Tu cum procedezi?

 

DP Pentru mine sunt două forme de scris. Prima este forma „ușoară” de scris. Scriu despre lucrurile care îmi plac, care mă atrag, care mă preocupă. Scriu despre filmele pe care le văd, despre ideile care nu îmi dau pace, despre cărțile pe care le citesc. Aici scrisul e ușor și în sensul că scriu ușor, scriu cu relaxare. Chiar și cînd scriu despre politică sau societate și pare că sunt enervat, sunt doar contrariat. Apoi este scrisul cu greutate. Nu e neapărat greu, cît problematic, dificil și tulburător. De aceea îi invidiez fără margini pe cei care scriu continuu, fără probleme. Am fost recent la o conferință a lui Mircea Cărtărescu și el povestea cum scrie 3-4 ore zilnic, în fiecare zi cel puțin 1-2 pagini. El este un adevărat Mozart al scrisului. Eu sunt un Salieri. Scriu și rescriu. Șterg, distrug, refac, mototolesc (mă rog, de cînd cu Word-ul pur și simplu șterg). ”Telenovela…” s-a născut dintr-o spaimă cumplită, de fapt. Am crezut în anul acela că voi muri. De fapt am știut că voi muri și am reluat bucăți din jurnalul meu lacanian pe care le lăsasem la „dospit”. Cînd scriu literatură, scriu din angoasă. Cînd scriu articole sau „eseistic” scriu dintr-o nonșalanță aproape adolescentină.

 

PD Așa și eu. Cu articolele în română și versurile în engleză mă chinui destul, dar cu versurile și eseurile în maghiară, foarte puțin. Sunt fără probleme, adolescentin, cum zici.

Romanul mi l-am scris chinuit. L-am scris ușor, apoi greu. Am revenit, am șters, am cercetat. Acum lucrez la un roman și sufăr din nou. Dar îmi place.

 

DP Sunt curios care este scriitorul tău „de suflet” din literatura română contemporană. Pentru mine, din literatura maghiară de azi, cel mai atrăgător și mai fermecător rămîne Péter Esterházy. Cu ajutorul minunatelor traduceri ale regretatei Anamaria Pop am intrat în universul budapestan construit de creatorul contesei Han-Han și nu am mai putut ieși de acolo. Aici trebuie și să recunosc că Budapesta este unul dintre puținele orașe din lume în care m-am simțit „acasă”. Dar, revenind la Esterházy, mă încîntă ironia fină și sarcasmul tandru și amar din Mica pornografie maghiară, îmi place la nebunie modul puțin suprarealist cum juxtapune povești realiste și situații absurde în O femeie și sunt copleșit de onestitatea și brutalitatea amintirilor de fiecare dată cînd recitesc Harmonia Caelestis. Și, ca un mic secret, sunt bîntuit de Javított kiadás (Ediție revăzută), a cărui inspirație nu îmi dă pace. Îl consider pe Esterházy un scriitor personal și mă simt conectat cultural cu lumile pe care le construiește.

 

PD Esterházy e fantastic și ca om. Odată, după o lansare de carte la care am participat, a venit la mine și m-a felicitat. Nu ne cunoscuserăm încă, era un gest extraordinar din partea unui mare scriitor.[2]

Literar, totuși, marele meu exemplu și model este Péter Nádas cu ale sale fraze inteligente și senzitive.

Din literatura română contemporană am mai mulți. Florina Ilis m-a vrăjit cu Cruciada copiilor, Cimpoeșu cu Simion Liftnicul, Gabriela Adameșteanu cu Dimineață pierdută. Am citit o nuvelă foarte frumoasă și tristă de Lucian Dan Teodorovici. Dar dacă mă întrebi despre lumea unui scriitor, l-aș spune pe Ioan Es. Pop. Melancolia aceea a lui izbitoare, care rămîne totuși melancolie, nu tragedie sau patos, figurile acelea pierdute prin cămine și alcool m-au cucerit de-a binelea.

 

DP Am avut și eu bucuria să îl întîlnesc pe Esterházy la un tîrg de carte de la Budapesta și am rămas surprins de discreția și bunul simț cu care se raporta la cei din jur. Eu, un necunoscut din România, îl rugasem să ne permită să folosim textul lui la școală pentru a face adaptări cinematografice, iar el a acceptat cu o naturalețe și o generozitate uimitoare. Și atunci te întreb altceva, care scriitor te-a impresionat, nu doar prin literatura lui, ci și prin umanitatea lui. Eu îl dau exemplu întotdeauna pe Mircea Cărtărescu. Deși este, poate, cel mai important scriitor român contemporan, și-a păstrat modestia și bunul simț intacte. Spre deosebire de alții, cum este Breban, ale cărui dezlănțuiri egomaniacale sunt aproape halucinante, Mircea Cărtărescu nu-și folosește opera ca pe un fel de materiale de construcție pentru un soclu pe care să se cațere singur. Am avut ocazia să stau ore în șir cu el și să spunem bancuri, să rîdem, să jucăm fotbal și pot să mărturisesc că nu am simțit nicio clipă altceva decît că era un om de o uriașă deschidere și o neprefăcută omenie.

 

 

PD Pe mine Florina Ilis m-a impresionat, și cred că și Filip Florian e din aluatul ei, deși nu ne-am întîlnit încă. Nicio clipă n-am simțit că e o scriitoare tradusă în nuștiucîte limbi, cînd am scris despre ea, m-a invitat cu o dezarmantă naturalețe în BCU la o cafea, cînd ne întîlnim, zîmbește mereu, e curioasă credibil – îmi place foarte mult felul ei de a fi.

Crezi că a trecut vremea scriitorilor îngîmfați?

 

DP Dimpotrivă, este mai degrabă vremea fanfaronilor și trăim în zodia infatuării fără limite. Orice agramat care publică panseuri pe Facebook se crede mai important decît Rilke. Orice incult, care nu a citit altceva decît „meme” postate online cu citate false sau trunchiate din diverși scriitori, se crede guru al culturii globale. Toate nulitățile barate, care nu au nici măcar rușinea să se documenteze înainte de a face critică literară se umflă în pene pe tot felul de bloguri dînd sfaturi în stînga și în dreapta. Ce să mai vorbim de acei membri ai Uniunii Scriitorilor care nu sunt cunoscuți mai departe de scara lor de bloc și care au pretenția să fie adulați de parcă ar fi epicentrul intelectualității mondiale. Orgoliul gratuit și ifosele pline de gaze de seră sunt trăsături ale culturilor de periferie. Gasconadele și lăudăroșeniile găunoase la fel. Uită-te ce se întîmplă în rîndul scriitorimii dîmbovițene acum! Un impostor meschin își denunță colegii către „Șeful” lui, care, la rîndul său pătruns de trufia lui de octogenar ramolit îi pedepsește și jignește pe unii dintre cei mai buni scriitori de azi. Cel mai sinistru este cînd văd că oameni care clamează moralitatea, scriitori care au publicat volume întregi despre dreptate, cinste, onestitate, anti-comuniști care au criticat lașitatea din „vechiul regim”, acum tac și devin complicii acestei ticăloșii pusă în mișcare de orgoliu. Cum se vede de la tine tot acest spectacol dezgustător al degradării prin mîndrie, a pierderii moralei prin intermediul vanității care îți ia ochii, mintea și sufletul?

 

PD Se vede exact așa cum spui. Nefiind la curent cu veștile din mediul românesc cum ești tu (chiar iubesc și practic cultura română, dar prieteni nu pot să-mi cioplesc) multă vreme am fost un naiv în ceea ce privește chiar impostorul despre care vorbești – acum însă, simț enorm și văz monstruos. Nu știu cum de Caragiale nu moare odată? (Știu că-mi înțelegi corect întrebarea.)

 

DP  Pentru mine răspunsul este lipsa de educație. O Românie de-caragializată ar fi o Românie educată, lipsită de spoiala inculturii plină de ifose. Uite, pentru a schimba puțin tema, orientîndu-ne înspre ceea ce înseamnă politicile culturale. Am revăzut recent Fiul lui Saul și, pentru că vreau să îl analizez, l-am revăzut de două ori. La ambele reprezentații sala era plină, în majoritate cu elevi și tineri maghiari de la liceele din Cluj. Nu vreau să discut aici diferențele de cultură, deși ar fi un subiect interesant de văzut de ce „cinefilii” români nu merg să vadă filme românești, ori clujenii care iubesc „cultura națională” nu merg la Teatru. Cum crezi că funcționează această dinamică diferită la cele două grupuri care locuiesc în Cluj? Un sondaj făcut de IRES arăta că 74% dintre locuitorii orașului nu au fost niciodată la bibliotecă, iar 60% dintre ei nu au mers niciodată la Teatrul Maghiar. Ce să mai vorbim de faptul că jumătate dintre concetățenii noștri nu citesc mai mult de una sau două cărți pe an?!

 

XV. Cîteva stop-cadre din filme, cîteva fotograme din realitate

 

PD: Hai să vorbim despre ceva ce iubești. Se spune azi că filmele „generației Puiu” pictează România mai neagră decît este. Dar și De ce trag clopotele, Mitică? se petrece în noroi și întuneric. Oare nu s-a schimbat nimic nici în viziune, nici în realitate? Să fie singura excepție Filantropica? Sigur, cerșetori sunt și acolo, dar este și mult umor. Este vorba despre o realitate care nu se schimbă, despre artiști care nu pot scăpa de propriile idei fixe sau pur și simplu despre o greșeală?

 

DP: M-ai atins cu tema asta exact unde sunt mai vulnerabil. Dacă e să vorbim despre mizerie atunci aceasta, ca și frumusețea, este de multe feluri. Cum, de altfel, mizeria cumplită morală, socială și politică generalizată există la gurile Dunării de câteva milenii. Dar ai intuit foarte bine că există trei tipuri de mizerabilisme cinematografice diferite. La Pintilie murdăria (și aici mă gândesc la secvența memorabilă în care personajele umblă, la modul cel mai concret, într-un noroi de nedescris) este simbolică. Ea trimite la un fel de arhetip mizerabil uman, exprimat prin degradarea moravurilor. La Nae Caranfil, dar mai ales la Daneliuc, mizeria este conectată politic, este extrasă din decăderea socială și politică, dintr-o dezamăgire sistemică. Pentru că, să nu ne facem că nu știm, România este afectată de o mare murdărie de sistem (de la doctoratele obținute în mod mîrșav, la pozițiile administrative dobîndite prin manevre oneroase, ori averi care sunt pur și simplu furate). La Puiu este o schimbare de paradigmă. Puiu vorbește despre mizeria individuală, despre zona aceea în care fiecare dintre noi suntem vinovați pentru ce se întîmplă cu noi, cu țara în care trăim, cu lumea noastră. Nu suntem și noi vinovați că am închis ochii atunci cînd am văzut o nedreptate? Sau cînd am dat mită educatoarei, ca să se poarte frumos cu copiii la grădiniță? Ori cînd am fost „îngăduitori” cu cei care ne ofereau mici atenții?

 

PD:  Așa cum zici, individualul este atins de sistem, apoi sistemul de individual, și tot așa, cercul se tot închide. Și eu văd cam așa lucrurile, cu toate că tipologia n-aș fi putut s-o trasez. Dar unii spun că „nu e așa cum spune Puiu (și Mungiu, Porumboiu, Muntean etc.)”. Or, eu cred că așa e.  Ce crezi?

 

DP:   Nu ne place să ne uităm în oglindă, mai ales cînd oglinda ne arată adevărul. Chiar ieri am văzut la televizor o știre despre un cetățean din Bârlad care a fost ținut 17 ore într-o sală de așteptare, înainte să fie internat! Să nu mă minunez cît de „nemuritor” este un film ca Moartea domnului Lăzărescu? Tocmai aici este diferența dintre un mare cineast și un regizor „bun”, capacitatea primului de a ne arăta o realitate care, chiar dacă nu vrem să o acceptăm, este în noi. Cam așa e și cu Caragiale. Deși uneori nu ne place ce ne arată despre societatea românească, indiferent de schimbările care au avut loc într-o sută și ceva de ani, diagnosticul pe care l-a pus el nu își pierde valabilitatea. Sigur că nu toți regizorii reușesc acest lucru. De exemplu un film cum este Ultimul corupt din România, ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu, sau, ca să nu mai vorbim despre morți, cel mai recent film al lui Vlad Păunescu, intitulat Live. Sunt povești despre România, care expun defectele societății în care trăim, dar care nu reușesc să fie mai mult decît niște caricaturi, niște mîzgăleli făcute de un copil răutăcios. Nu e suficient să arăți murdăria din lumea în care trăiești. Trebuie să o faci într-o manieră care să nu adauge la această mizerie.

Cred că ar merita să discutăm „în oglindă” despre impactul filmelor românești asupra publicului și impactul filmului maghiar, respectiv despre modul cum filmele sunt portaluri de acces în mentalul colectiv. Cum a fost posibil ca cinemaul românesc să producă un film precum Moartea domnului Lăzărescu, ale cărui referințe la Dante și la Infernul lui sunt explicite, iar cinemaul maghiar să producă un film precum Fiul lui Saul, a cărui amplasare în Sheol este mai mult decît directă. De ce ne preocupă aici la porțile Orientului problematica Iadului? Crezi că simțim că suntem într-un fel de lume a morților? Și-atunci noi, aici în Transilvania, suntem în Purgatoriu?

 

PD:  Mai mult într-o lume a conștiinței neîmpăcate și care rage împotriva oricărui examen de conștiință. Nimeni nu i-a exterminat pe evrei, nici românii, nici maghiarii, cel puțin conform celor mai vocali dintre aceștia din urmă. Cred că și azi s-ar putea organiza un Holocaust, și nu datorită guvernelor, nemaivorbind de faptul că nici Orbán n-ar fi ajuns acolo unde este fără votul oamenilor „de rînd”. În ambele țări este cît se poate de cotidiană problema celor două filme. Problema mai generală: unde ne situăm față de păcatele noastre? Ne situăm au ba?

 

DP: Avem tendința de a repeta greșelile trecutului, tocmai pentru că nu acceptăm responsabilitatea comună a acestui trecut. Iar cei care ne expun sau ne ridiculizează defectele sunt rapid atacați. Așa s-a întâmplat și cu Cristi Puiu, pe care mulți s-au grăbit să îl critice, de parcă el ar fi creat defectele din sistemul medical românesc. Sau, în cazul lui Nemes, care a trebuit să găsească finanțare în Franța pentru a face un film care a adus Ungariei al doilea Oscar. De ce nu ne place să ni se spună care ne sunt hibele, de ce îi disprețuim pe cei care ne arată oglinda, în loc să fim scîrbiți de cusururile pe care le vedem?

 

PD:  Și de ce credem că e ceva patriotic să închizi ochii? Nici pe asta n-am înțeles-o niciodată. Filmele inepte ale lui Sergiu Nicolaescu sunt „patriotice”, dar filmele adevărate în ce mai bun sens al cuvîntului ale lui Puiu, Mungiu etc. sunt scursuri. Filmele lui Gábor Koltay desuete și patetice sunt „patriotice”, filmele lui István Szabó sau al lui Nemes, trădătoare de neam și de țară.

 

DP:  Ca și oamenii, națiunile vor să aibă o imagine de sine pozitivă, indiferent dacă ea este adevărată sau nu. Ne place să ne construim povești frumoase cu care să ascundem realitățile urâte. Cel mai recent exemplu este filmul Ilegitim al lui Adrian Sitaru, care are în centru povestea unui incest, fapt ce a scandalizat pe multă lume. Oare aceștia s-au scandalizat la oribilele știri despre cazurile repetate din deja celebrul județ Vaslui unde tați își violau fetițele de 11-12 ani? Sau mă întreb oare câți dintre pudicii care erau deranjați de violul și avortul din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile al lui Mungiu au fost ei înșiși parte a odiosului sistem. Eu aș zice că un film e cu atât mai bun cu cît ne arată oglinda mai clară și mai limpede despre ceea ce suntem. Așa cum un mare film precum Mefisto al lui Szabó a expus procesul prin care oamenii cei mai buni și-au vîndut sufletele unui regim monstruos. În loc de minciuna patriotismului grandios, prefer adevărul dureros al unor filme precum Taking Sides. Întrebarea este, însă, ce ne facem cu artiștii care și-au vîndut ei înșiși sufletul diavolului – pentru că Szabó a fost el însuși colaborator al AVH?[3] Îi salvează arta? Îi salvează adevărul?

 

PD:  Întotdeauna am considerat că operele artiștilor sunt scrise de un alt eu, un eu mai talentat și mai curat decît omul. Sigur că între cei doi sunt interferențe, dar nici pe departe nu sunt identici. Și pe mine mă deranjează adeziunea unui Hamsun la fascism, a unui Sartre la comunism, dar încerc să despart lucrurile. Szabó a fost un tînăr de douăzeci și ceva de ani, ce să fi făcut în fața șantajului? Din punctul meu de vedere, singurul lui păcat este că nu și-a asumat fapta.

Și de ce să fim mai iertători cu Vișinescu decît cu Szabó sau cu oricine altcineva?

 

DP:  Mi se pare incredibilă luarea de poziție a lui Dan Puric de la Cluj. Las la o parte că este inacceptabil ca o instituție onorabilă cum este UBB să găzduiască un astfel de circar, faptul că Puric a spus că filmele premiate în străinătate sunt niște „scuipați pe România”. Mimul care a ajuns să se creadă profet național mai spune și că ar trebui să facem filme despre Sarmisegetuza, încercând să ne întoarcă la filmele eroic-mincinoase. El nu vede decât perversiuni sexuale, minorități sexuale, toate fiind un „pericol” adresa purității nației. Oare nu tocmai ei sunt adevărata „perversiune”, abominabila manifestare a prostiei ca ideal patriotic?

 

PD:  Ba da, sunt chiar ei. Puric, Zamfirescu, Caramitru, Manolescu, Vișan – lista e lungă. Și cîți nu-l ascultă pe impostorul ăsta rivaldizat! Și în fiecare țară există măcar unul. Dar sper că în occident, barajele funcționează totuși altfel.

Și despre ce scuipați e vorba? Păi, el nu mai circulă pe stradă cîteodată? Nu vede ce se întîmplă? N-a fost niciodată revoltat de nimic? Adevărata tragedia decurge din ceea ce semnalezi: că a putut veni la UBB, deci mai primește și glorie, cîtă o fi, are parte de recunoaștere. E jalnic.

 

DP:  Faptul că patrioților de mucava li se atrofiază spiritul critic este explicabil: pentru a-și putea proiecta imaginea „poporului bun și blând” trebuie să facă un exercițiu de imaginație, cum zici tu, să meargă pe stradă și să își proiecteze asupra mizeriei cotidianului o splendoare inexistentă a trecutului. Cel mai trist este că asistăm la un patriotism din cuvinte, făcut din vorbe goale. Pentru că regizorii aceștia huliți, cum sunt Puiu sau Mungiu, au făcut mai multe pentru România decât o mie de purici reuniți la un loc. Imaginea României nu este mai proastă din cauza unor filme care arată defecte ale umanității, ci, dimpotrivă, este mult mai bună. Ei au creat un brand de țară singuri, prin niște povești remarcabile. În timp ce organizarea de hore populare pe pajiștea din fața Capitoliului la Washington sau promovarea brandului de țară tip „frunză verde” au fost niște eșecuri.

 

PD:  Chiar acum am scris despre volumul postum al lui Kertész. Cînd o să înțeleagă maghiarii mei că nu ești patriot cu vorbe mari, ci cu vorbe punctuale? Nu cu surle și trîmbițe, ci cu lupa și scalpelul. Cînd o să înțeleagă că Fiul lui Saul  e un act cu 10 milioane mai patriotic decît orice sforăială diletantă? Cîteodată, sunt melancolic și foarte de dreapta: masele mă dezamăgesc și mă sperie.

 

DP: La mine e invers, elitele din România mă sperie de moarte, pentru că majoritatea par să fie scoși din rolurile stereotipale ale lui Vișan din filmele anilor 90.

 

PD:  Adică sergenți inepți și sadici, sau primari cinici? Da, la noi elitele sunt non-elite, și masele sunt terifiante. Ca la noi, la nimenea! (rîde)

 

DP Bine, atunci reformulez întrebarea, într-una mai brutală, pentru că trebuie să vorbim despre discriminarea populației maghiare în România contemporană. Unde te poți duce să vezi un film internațional subtitrat în limba maghiară? Cum simți tu această discriminare tacită, dar care mie mi s-a părut șocantă?

 

PD Sincer vorbind nu știu unde se traduce în maghiară. Dar de vreme ce nimeni nu poate fi convins că maghiara ar trebui să fie obligatorie cel puțin în Transilvania și Banat, nu cred că în afară de tine se mai plînge cineva de lipsa ei. Eu am crescut cu subtitrări în română, așa că deja nici nu simt lipsa textului în maghiară. Înțeleg totul.

Mă sperie faptul cînd oameni de cultură nu înțeleg acest aspect. Cînd nici nu le e dor de o limbă pe care ar fi putut s-o învețe cu ceva efort, și-ar fi meritat. Nu știu de ce, dar în afară de cerchiști nici nu știu cine ar fi vrut s-o știe la nivel de generație.

 

DP Atunci ce putem să facem? Pentru că, pe de o parte avem separaționismul unora ca pastorul Tőkés, care cere insistent despărțirea maghiarilor de români; pe de altă parte avem segregaționismul care creează o atmosferă de lipsă de comunicare și, nu în ultimul rând, discriminarea de care vorbeam. Dacă privim contextul general, singurii care au fost cu adevărat prinși în dialogul public românesc au fost politicienii maghiari. Dar ei au făcut-o din rațiuni pragmatice, nu de dragul multiculturalismului statului român.

 

PD Politicienii maghiari sunt prinși într-o capcană din care nu pot ieși. Dacă pun osul la multiculturalismul României, trebuie să aștepte ani în șir să vadă rezultatele. Dacă se grăbesc să aibă rezultate (și alegătorii îi judecă conform acestora!), atunci nu fac nimic pentru multiculturalism. Eu sunt în consiliul unui institut cultural, și nici acolo încă nu se înțeleg lucrurile cele mai elementare – atunci oare care e situația într-o ședință de guvern? Se sparie gîndul.

 

DP Așa cum am mai discutat în alte contexte, eu cred că avem un enorm deficit instituțional, un defect mai vechi al României, unde nu există instituții care să funcționeze la nivel elementar. Este o dovadă a faptului că statul român este nefuncțional. De exemplu mi se pare strigător la cer faptul că nu mai avem o editură, susținută din fonduri publice, care să traducă textele scriitorilor maghiari (sau germani, evrei, turci) în limba română și, invers, principalele cărți ale scriitorilor români în limbile acestora. De multe ori acestea sunt lăsate la inițiativa „privaților”, ori cultura nu este apanajul unor indivizi. Trebuie să avem programe naționale și internaționale care să genereze dialogul.

 

PD Acum sper că vor fi, dar e foarte, chiar foarte greu. Una e să manevrezi printre diferitele cercuri și bisericuțe, alta e să te faci înțeles că promovezi o cultură diferită de cea românească, multe culturi, care toate se fac între granițele României, și nu faci asta să „cîștige” cineva vreun meci, ci pentru că ești maghiar, adică diferit per definitionem, și curios, deschis la toate. E o experiență interesantă și melancolică. Poate că monarhia ne place pentru că credem că acolo a fost ceva „natural” să fii altcineva, de vreme ce a fost atît de mare încît nimeni nu s-a putut crede băștinaș, și deci toți s-au putut crede așa, deși și în USSR rușii i-au urît pe lituanieni, letonii pe ruși etc. Nu vreau să fiu patetic, dar ura e atît de ușoară…

 

DP: Mă tem că oamenii se vor urî în continuare unii pe alții și după ce noi nu vom mai fi pe această planetă.

 

XV. Viitorul sună prost!

 

DP: Cum îți imaginezi viitorul, al nostru ca oameni care trăim în același spațiu cultural, al Transilvaniei, al Clujului?

 

PD: Sper să ne scriem, să ne putem scrie și după decenii, cînd fetele noastre vor avea deja o carieră și o familie. Sper ca totuși să nu ne sufoce nici prostia elitelor, nici cea a maselor. Sper să nu fim ultimii care se interesează de cultura celuilalt și care vorbesc într-o limbă mixtă dacă se întîlnesc la o cafea.

Acestea sunt, desigur, simple dorințe. Sau nu atît de simple, dar oricum dorințe. Nu știu cum va arăta viitorul, dar ar putea să sune mai bine.

 

DP:  Eu îmi imaginez un viitor în care nu vom mai trăi în ghetouri culturale autoimpuse, în care să mimăm multiculturalismul, dar de fapt să practicăm un fel de autism social față de cei cu care aparent „conviețuim”. Aș vrea să văd spații multilingvistice și deschidere față de „diferențe”. Nu doar să avem plăcuțe bilingve, deși aș vrea să intru în Cluj și să văd scris Cluj-Klausenburg-Kolozsvar, ci și subtitrări disponibile în limba română și maghiară la filme. Aș vrea ca străzile din Cluj să aibă plăcuțe cu nume în cel puțin două limbi și fiecare carte care apare în limba română, respectiv în limba maghiară să fie tradusă invers – măcar pentru cele mai bune 10 anual. Aș vrea ca nepoții mei să știe să vorbească maghiară, dar și germană, că engleză oricum vor ști. M-aș bucura ca fiecare dintre instituțiile de cultură să ofere programe în limbile comunității etnice corespondente. Dar acestea sunt visele unui vagabond al culturii, nu?!

 

PD:  Dacă e să mă iau după inerția cu care e primită proiectul meu de traduceri bilingve, atunci cred că așa este. Dar „a remény hal meg utoljára” (speranța moare ultima), nu?!

 

XVI. Despre ce vorbesc ultimii mohicani?

 

DP  Dragul meu, uneori am senzația cumplită că discuțiile noastre seamănă cu cele ale unor amerindieni închiși într-o rezervație. Lumea despre care vorbim, cu români și maghiari vorbind ambele limbi, cu o cultură comună a unor etnii conflictuale, este de mult dispărută sau poate nici n-o să se mai nască niciodată. Suntem niște animale aflate pe cale de dispariție care discută despre viața în Cretacic. Poate că am putea face un fel de circ, un soi de spectacol pentru turiștii străini care să vină să ne vadă, contra cost, cum punem în scenă o ficțiune imposibilă.

 

PD  E trist, dar poate fi așa. Poate că niciodată nu a fost altfel. Transilvanismul, marea ideologie care i-a „ținut” pe maghiarii din România, a fost sublim, însă a rămas mereu o utopie. Cum am mai pomenit, m-am întîlnit cu doi oameni care știau limbile transilvane „mari” (româna, germana și maghiara). E interesant că ambii au fost maghiari la origine (Ion Ianoși a optat apoi pentru identitatea română).

E interesant și că membrii Cercului literar de la Sibiu știau maghiara: Blaga, Doinaș, Balotă, Negoițescu, poate și ceilalți, știau. Dar astăzi cu siguranță suntem foarte puțini, și cu mult mai puțin interesanți decît bizonii sau pumele.

 

DP  Crezi că putem să transformăm această rezervație în altceva? Și dacă da, atunci cum?

 

PD  Nu știu. Ar trebui programe foarte profesionist implantate – ori, acum e greu să inițiezi o colecție de cărți poliidentitare. Sper că vom scăpa din prăpastie, dar acum suntem în ea.

Pe de altă parte, cîteodată sunt cinic și spun: trăiesc și lucrez cum pot trăi și lucra, adică scriind, traducînd, vorbind despre cultură, privind totul ca pe o problemă ce trebuie discutată. Asta nu se va schimba nicicînd. Vezi, dialogurile noastre au fost bine primite de cîțiva oameni. La ce ne-ar trebui mai mult? Nu putem schimba chiar totul.

 

DP  Probabil că luptăm pe baricade aidoma apărătorilor Bizanțului care, bombardați fiind de tunurile lui Mohamed Cuceritorul, discutau despre ce sex au îngerii din Ceruri.

 

 

În altă ordine de idei, dragul meu ultim mohican, reacțiile intelectualilor români din ultimele zile m-au șocat de-a dreptul. După ce Gabriel Liiceanu a declarat într-un interviu la radio că multiculturalismul poate să devină „criminal” și că trebuie limitat, Ana Blandiana a spus în Aula Universității Babeș-Bolyai, în aplauzele publicului acestei instituții „multiculturale”, că imigranții sunt un pericol pentru Europa creștină și că suntem ca la sfârșitul Imperiului Roman, năpădiți de „străini”. Un alt intelectual local, Adrian Papahagi, a postat pe pagina lui de Facebook un mesaj similar, pe care apoi l-a șters, unde susținea că nimic important n-a venit vreodată din cultura arabă și sugera că prea mult multiculturalism a dus la atacurile din Belgia.

Ce ne facem noi, ăștia cărora ne plac străinii? Vom deveni noi înșine niște străini printre toți acești apărători ai unei Europe pe care eu nu o recunosc, sau suntem deja niște străini, niște refugiați și nu vrem să recunoaștem?

 

PD  Dragul meu celălalt ultim indian, de ieri tot rumeg excelentul tău articol despre corbi (lipește-l te rog). Și vreau să spun următoarele:

1. Primitivismul lui Gabriel Liiceanu, din păcate, nu mă mai miră. Spunînd despre Friedgard Thoma că e o „capră metafizică” a căzut din grațiile mele altfel destul de elastice. Spunînd despre Marino că a mușcat din silueta unui mort. Omul e tobă de carte și un necioplit – asta e. Despre Adrian Papahagi, nimic sau liniște.

Ana Blandiana m-a surprins. Rușinoasă și nu știu cum, memoriile sale mi-au plăcut. Dar am auzit de la cineva cum s-a luptat cînd era încă președintele PEN ca nu care cumva să meargă un maghiar din România nu știu unde. Deci reacțiile sale xenofobe erau pentru mine de așteptat.

2. Cîteodată, grupurile spun despre ele însele lucruri nu tocmai plăcute. Nu știu dacă ți-am mai povestit, dar în urmă cu vreo opt ani, frate-meu s-a dus de căpșunar în Spania. O bandă de rromi i-au furat pe toți, abia se mai ținea pe picioare cînd s-a întors. De atunci, nu pot să-i privesc pe rromii gălăgioși, murdari, mereu mulți. Firește, n-am devenit un fascist, și mă educ să fiu înțelegător în continuare.

Tot așa cu extremiștii islamici. Ei atentează la viața mea, nu-i așa? Nu e o prostie să te temi ca nu cumva să lezezi drepturile unor infractori? Pentru că, deși nu comunitatea islamică este teroristă, totuși teroriștii sunt toți din islam. Și cîteodată, mi-e frică. N-am oare dreptul la așa ceva? De ce să nu am? Am crescut aici, lîngă Erasm, Mozart, Caragiale sau Shakespeare, nu înțeleg religia asta care pare mult mai militantă decît creștinismul. Am dreptul la îndoielile mele? Cînd mă gîndesc că poate Europa va dispărea, simt cum mă ia cu friguri. Și nu știu ce e de făcut.

 

DP  Eu cred că frica nu poate fi învinsă decît prin compasiune, ura prin rațiune și pulsiunea spre agresiune prin idealism. Problema nu este cu ceilalți – nici nu mă interesează cum sunt musulmanii sau ce vor ei. Problema este cu noi – noi ne transformăm în ceea ce urîm și cu cît urîm mai tare, cu atît mai rapid ne transformăm în obiectul urii. Nu-mi vine să cred cînd îi aud pe conservatorii de la noi strigînd că liderii europeni sunt slabi și că avem nevoie de lideri mai puternici. Dimpotrivă, aș vrea să văd lideri slabi, m-am săturat de puternicii care, după ce pun mîna pe putere sunt atîta de tari că nu-i mai dau drumul. Dacă mă întrebi care e soluția – este să face întocmai invers decît vor dușmanii Europei. Dacă ei ne amenință cu legea religioasă, noi să le răspundem cu raționalismul secularizator.

Pe de altă parte, Europa nu are cum să dispară, e vorba de sute de milioane de oameni. Cei care ne sperie cu pericolul islamist vorbesc prostii. Adevăratul pericol este transformarea Europei într-un continent cu garduri ghimpate și cu lideri din categoria Orbán & Băsescu, cu filosofi ca și Liiceanu și politicieni ca și Traian Ungureanu. Care, chiar astăzi, a mai debitat o serie de aberații din categoria: Merkel e de vină! Cum poți să spui că Angela Merkel este „co-autor” al atacurilor din Bruxelles?! Indivizi ca el nu au ce căuta în Europa viitorului. Să spui despre Federica Mogherini, sefa diplomației europene, care a plîns la auzul știrilor despre crimele din Belgia, că îi face pe teroriști să ne creadă slabi este o monstruozitate.

Tocmai că lumea pe care am construit-o după al doilea război mondial a fost o lume a compansiunii, a refuzului urii și a rasismului. Nu putem să pierdem acum tot ce am obținut atîta de greu.

 

PD  Cred că aici ni se despart opiniile. La ce servesc serviciile secrete? Ca să se mire că o masă a început să se miște spre Europa? Asta-i o glumă cel mult.

Pe de altă parte: frica nu poate fi controlată. Nu le poți impune oamenilor să nu le fie frică, pentru că frica e un fenomen atavic. Le poți impune să-și arate actele. E drept că niciun control nu reușește să filtreze teroriștii.

Problema cred că e mai generală. De ce reușește Orbán ce reușește? Pentru că stînga nu are politici viabile. „Să vină”, „să empatizăm”, astea nu sunt proiecte politice sau sociale. Contrar celor susținute de Blandiana, cred că societățile postcomuniste au „cîștigat” doar prin suspiciune.

Nu cred că e rasism să gîndești că teroristul e terorist. Nu cred că e absurd să te temi de faptul că un măgar îți va omorî copilul sau pe tine doar pentru că religia lui spune, conform lui însuși, că trebuie să murim și că el va ajunge în rai dacă ne va ajuta în asta.

 

DP  Problema nu e că asistăm la falimentul securității europene, problema este reîntoarcerea la discursurile care ne-au adus în pragul dezastrului în urmă cu 70 de ani. Și se pare am uitat. Am uitat că ura rasială este inacceptabilă. Nu putem să judecăm popoare întregi în funcție de defectele unor grupuri izolate din rândul acelor popoare. Nu putem să uităm bunătatea și frăția între oameni, numai pentru că nu suntem de acord cu ideile unor semeni ai noștri. Nu putem să ridicăm garduri de sîrmă ghimpată și să pretindem că suntem europeni. De acești teroriști ai ideilor mi-e frică mai tare. Știu că fundamentaliștii care se aruncă în aer și ucid oameni nevinovați sunt condamnabili. Dar fundamentaliștii care aruncă în aer multiculturalismul, libertatea, drepturile omului nu sunt condamnabili?

 

PD  Ba da, fără doar și poate. De aceea gestul Anei Blandiana mi se pare teribil.

Cred că aici e vorba despre orice idee/ideologie mai îngăduitoare. Ești liberal, cum să-i excluzi pe fasciști? Ești tolerant, ce să faci cu teroriștii?

 

DP  E o capcană în gândirea aceasta dihotomică. Tocmai această eroare de logică i-a făcut pe conservatorii din toată Europa să ridice vocea împotriva multiculturalismului. Occidentul nu e „decăzut” pentru că e prea înțelegător, tocmai de aici vine puterea culturii europene, din faptul că poate să accepte diferențele și deosebirile. Nu există prea multă libertate, există prea puțină. Ne place să ne credem diferiți de musulmani, dar tocmai de aceea ne e frică de ei pentru că suntem la fel! Există același mod de a gândi rolul femeilor în Occident. Ele au fost în captivitatea bărbaților pentru că sute de ani am crezut în prostia care spunea că femeile sunt inferioare. Am ucis și noi, europenii cei frumoși și deștepți, în numele religiei, considerând că numai religia noastră este bună și dreaptă. Și, cel mai grav, chiar și noi urâm Occidentul, spunând mereu că se află în pragul dezastrului, de ce ne mirăm că niște musulmani ne imită?

 

PD  Ai dreptate. Și eu cînd mi se amintesc atrocitățile de la Köln spun că la Vaslui s-a întîmplat același lucru. Totuși am simțit o strîngere de inimă cînd am aflat vestea atentatelor de la Bruxelles, strîngere pe care nu am putut s-o controlez.

 

XVII. Logica olimpiadelor și competiția falsă între națiuni

 

PD: Aş vrea să te întreb, sper că nu am făcut-o deja (PD rîde amuzat), despre două amintiri-observaţii contradictorii. Spune Barbu Cioculescu că Belu Silber sorbea o cafea alături de Mihail Polihroniade, iar Sebastian este iritat tocmai că aici nimic nu contează. Poţi să stai de vorbă cu oricine? Cînd ţi se umple paharul? Crezi că e bine să vorbim cu “oricine”?

 

DP: Avem în cultura română un alt exemplu aproape schizofrenic, „conversația” dintre Mihail Sebastian și Nae Ionescu. Europa era cuprinsă de febra antisemită, iar evreul Sebastian îi cere autohtonistului Nae Ionescu o introducere la o carte. Mi se pare extraordinar gestul omului care a scris Cum am devenit huligan. În ce mă privește pe mine, nu aș putea discuta cu antisemiții. Care sunt tot mai mulți în jurul nostru. Chiar am plecat în mijlocul unei întâlniri „între intelectuali” pentru că unul dintre cei prezenți făcea afirmații pe care le consider incalificabile, de genul „evreii sunt de vină”, până la contestarea realității Holocaustului. În rest cred că orice poate fi discutat, orice poate fi pus în jocul dialectic, dar pentru mine aici este pragul peste care nu cred că putem trece.

Desigur că nu-mi plac lăudăroșii, știi, tipul acela de indivizi care vorbesc numai despre ei și despre realizările lor închipuite. De fapt nici închipuiții nu-mi plac, nici fandosiții sau scrobiții impostori. Dar pentru ei există întotdeauna arma imbatabilă a sarcasmului. Îmi pierd însă umorul și capacitatea de a fi ironic cînd se trece de limita aceasta a reluării unor prejudecăți criminale. Mă deranjează cumplit când cineva spune „am făcut-o evreiește”, fără să fie evreu. Da, cele mai bune bancuri despre evrei sau despre țigani le-am auzit tocmai de la evrei și de la țigani. Mi se pare, însă, inacceptabil să faci glume sau să iei în derîdere nu doar ceva ce nu cunoști, dar ceva oribil la care, prin prostie sau indiferență, tu sau strămoșii tăi au contribuit.

 

PD: Dar dacă facem glume și despre scoțieni, sau tu nu le știi? Sau nu rîzi auzindu-le? Crezi că e ok să spunem glume despre ei pentru că ei nu sunt stigmatizați?

Uite, pragul meu acum începe să se clatine. Acum, cînd un pamfletar ordinar ia Crucea de cavaler al Ungariei. Mi se pare inacceptabil ca unul care a instigat împotriva evreilor, a romilor, a femeilor liberale să primească un premiu de la statul al cărui limbă o vorbesc. Și înfiorător că mulți prieteni nu înțeleg ce nu înțeleg eu.

Totuși, continui să mă zbat în tensiunea eternă a liberalului: dacă toți au dreptul la opinie, ei de ce să nu aibă? Ei, nu el – lui nu-i mai permit nici eu.

 

DP: Sigur că oricine are dreptul să aibă o părere și nimeni nu poate să te împiedice să crezi ce vrei tu să crezi. Numai că nimeni nu vine cu ideea să îi adunăm pe toți scoțienii și să îi aruncăm de pe o faleză, direct în Marea Nordului, numai pentru că ar fi zgîrciți. Aici e diferența majoră dintre opiniile tîmpite și cele ucigașe. În limba română există o expresie ironică: Să vorbească și nea Ion, că e și el om. Simplul fapt că ești om îți dă dreptul să îți dai cu părerea, numai că nu e obligatoriu să ținem cont de părerea tuturor proștilor sau de ideile cretinilor! Din păcate există acest defect al democrației, despre care vorbea Platon, un pericol real cînd opiniile idioților ajung să fie puse în aplicare. Cum ar fi ca, așa cum se întîmplă în snoavele lui Creangă, să ne întîlnim cu proștii și să acceptăm că prostia lor este egală cu rațiunea. Cînd societatea ajunge pe mîna idioților, așa cum se întîmplă cu România contemporană, cînd diverși „nea Ion” se apucă să debiteze legi, suntem în mare pericol. Pentru că idioții sunt nespecialiștii, cei care nu se pricep la nimic și își dau cu părerea. Iar proștilor trebuie să le spunem direct: Tăceți, naibii, din gură!

Hai, mai bine să vorbim despre altceva.

 

PD: Asta e problema cu democrația și cu toate idealurile noastre egalitare: în creier, nu vom fi egali nicicînd. Dar spune-mi tu întrebarea ta.

 

 

DP: Ce zici despre competiția dintre cele două națiuni, cea română și cea maghiară, așa cum se vede ea din rezultatele de la Olimpiada de la Rio? Ungaria este pe locul 12 mondial, sportivii maghiari au câștigat 15 medalii, din care 8 de aur. România are doar 5 medalii și este pe locul 47!

 

PD: Nu mă uit la olimpiade, dar competiția a fost de cînd mă știu. Ce nivel de trai e aici și ce dincolo, cîte Nobele a primit literatura maghiară și cîte cea română, cîte ar fi trebuit să primească una și alta, unde sunt mai scumpe produsele, unde e mai mare salariul etc. În timp ce sunt mîndru de ”ai mei”, mă sperie că toate rezultatele lor sunt folosite de un regim pseudo dictatorial sau cum să-i spun. Dar văd prea bine și că rezultatele jalnice ale românilor sunt în relație cu țara asta, cu cinismul, delăsarea, indolența și jemanfișismul instalat și instaurat.

 

DP: Întrebarea simplă este dacă tu, ca maghiar care trăiește într-o țară fără olimpici, te simți „bine” că Ungaria a obținut astfel de rezultate. Și, în mod special, ce mai înseamnă mândria națională astăzi?

 

PD: Răspund printr-o parabolă, prietena mea și eu avem ce să le reproșăm familiilor noastre. De ani și ani, abia mai vorbim cu rudele noastre. Totuși, în ultima perioadă ne-am căutat rudele cu care nu ne-am întîlnit de 25 de ani, sau în cazul ei niciodată, și ne-am bucurat că ne-au acceptat pe FB.

Așa și cu națiunea. Sunt mîndru de Ady și Bartók, de Katinka Hosszú, de echipa de fotbal a Ungariei. Mi-e rușine de Horthy, Szálasi și Wass Albert.

Națiunea e ceva de care nici dacă vrei nu poți să te debarasezi.

 

DP: Mîndria națională, aceea care te mobiliza să mergi la război împotriva celor care îți dușmăneau „neamul și patria” au devenit revolute. Mi-a plăcut mult analiza pe care ai făcut-o cărții lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților (Trei minoritari. Observator cultural, 26 august 2016). Mîndria lui Apostol, privată și etică, se izbește frontal de mîndria indusă, colectivă și acolo încep să apară fisurile. Mîndria de a fi român, pe care o vîntura Vadim, avea o funcție politică. Astăzi mă simt mai mîndru de faptul că omenirea a reușit să amplaseze o sondă pe o cometă aflată la jumătate de miliard de kilometri de Pămînt decît de capacitatea unui sportiv de a face un salt peste o saltea.

 

PD: Dacă o spui așa, „face un salt peste o saltea”, sigur că sună absurd. Dar dacă te gîndești că un om destoinic a făcut eforturi uriașe la care eu numai visez și gîndindu-se și la momentul în care poate aude imnul țării lui, imediat se transformă în ceva mai înalt. Am avut o discuție privată cu Gáspár Miklós Tamás pe tema asta, el spunînd că a ține cu echipa Ungariei la CE e ceva visceral. Or, eu cred că trebuie să ne păstrăm normalitatea dacă așteptăm asta de la alții. Cine ține cu o echipă de fotbal să nu fie instantaneu om de nimic, manipulabil și măgar.

Mîndria lui Apostol a fost transformată de manuale și de profesori în ceva neproblematic și patetic. El e un om viu – de asta e romanul atît de bun.

 

DP: E evident că Olimpiadele fac parte din „proiectul modernității”, acela de a construi națiuni care să concureze, într-o competiție mondială, care să ducă la selectarea celor mai buni. După ce Uniunea Sovietică a fost prima țară care a plasat un satelit geostaționar, Statele Unite au fost primii care au dus un om pe lună, după care Uniunea Sovietică a dat faliment. Cineva pierde întotdeauna, cineva este învins. Poate soluția este să ieșim din logica absurdă a concurenței etnice.

 

PD: Perfect de acord. Oricum sunt domenii în care ”a învinge” are o cu totul altă semnificație decît în altele, dacă are vreuna. Ce înseamnă să fii ”învingător” într-o căsătorie? Într-o iubire? Tot așa, politicienii sau pur și simplu oamenii care vor să învingă în viața de zi cu zi într-un mediu multietnic nu prea știu pe ce lume trăiesc. Cine primește medalia de aur, Take, Ianke sau Cadîr?

 

DP: Așa e și cu „olimpiadele suferinței”, care marchează națiunile noastre. „Noi” am suferit mai mult, pentru că „voi” i-ați omorît pe țăranii de la Ip. Nu! „Noi” am suferit mai mult, pentru că „voluntarii morții” au ucis zeci de oameni nevinovați! Nu, voi ați omorît mai mulți evrei! Nu, voi ați omorît mai mulți. Iar această competiție a crimei nu se încheie niciodată. Cum putem să punem capăt acestor olimpiade ale atrocității reciproce?

 

PD: Dragul meu, crede-mă că habar n-am. Cîteodată mă gîndesc că unii nu pot fi convinși nicicum. Chiar azi dimineață citesc despre ultraradicalii din Slovacia care se antrenează cu gloanțe adevărate, veritabile. Și mă cuprinde o tristețe iremediabilă abia atenuată de Topîrceanu. Proștii sunt mai vocali, mai convinși, mai rapizi, mai descurcăreți, mai puternici.

 

DP: Englezii nu mai vor să fie europeni, americanii care votează cu Trump s-au săturat de străini, Putin glorifică mama Rusie, iar la noi Ponta și alții ca el trezesc monstrul adormit al identității naționale aflată în pericol. Iar revenirea naționaliștilor este stafia înspăimîntătoare a lumii de mîine. Ne lipsesc niște vânători de fantome, care să practice o serie de exorcizări, altfel mă gândesc cu groază cum va arăta viitorul nostru.

 

PD: Am văzut o observație amară a lui Michael Shafir, un comentariu la o laudă de like: „păcat că suntem mereu aceeași”. Suntem cîțiva vînători, dar nu o ceată care se împrospătează în continuu. Și, oricum, fantomele sunt greu de împușcat.

 

DP: Hai să împușcăm un alt subiect, din moment ce aici am ajuns la fundul cu amărăciune al butoiului cu pulbere. Ce glume știi cu români și maghiari? Sau cu ardeleni? Și, în general, e bine să rădem unii de alții. Există glume proaste despre noi înșine și despre cei cu care conviețuim?

 

PD: Uite, chiar alaltăieri am văzut un spectacol foarte interesant. Spectacolul lui Andi Gherghe pe textul lui Csaba Székely MaRó (titlul e compus din numele în maghiară a celor două națiuni), ceea ce în maghiară înseamnă abraziv. E într-adevăr o producție abrazivă despre toate stereotipiile inepte pe care le avem în noi despre ceilalți, adică, firește, și despre noi. Am rîs, și cînd ne plimbam spre casă m-am gîndit: oare cine o să se gîndească la toate astea și mîine? La sfoara pe care doctorița româncă o dă pacientului maghiar căruia îi doare că nu e luat în seamă în locul în care s-a născut? La primarul român care vrea ca rolul lui Avram Iancu să fie jucat de vicele maghiar la nu știu ce serbare?

E bine să rîdem. Dar nu e bine numai să rîdem.

 

DP: Ba da, e bine să rîdem, pentru că rîsul ne expune defectele, le face vizibile într-o manieră comică. Unele dintre bancurile mele preferate lovesc în ambele sensuri, adică arată defectele ambelor nații. De exemplu ăsta: Un român, un țigan și un ungur stau pe mal și pescuiesc. Li se înnoadă firul de la undiță și toți trei trag de-odată afară din apă peștișorul de aur. Peștișorul le zice: Vă îndeplinesc tuturor o dorință. Maghiarul e primul și spune: Vreau să fim fericiți toți maghiarii în patria noastră. Și dispare dintr-o dată. Țiganul spune: Atunci și io vreau în țara noastră, mâncați-aș. Dispare și țiganul. Românul se uită la peștișor și îi zice: Ungurul e în Ungaria? Da! Țiganul e în India? Da! Atunci eu vreau o Cola zero.

 

PD: Piesa despre care îți zic e alcătuită din zece scenete. Într-una, fata din Secuime îl duce acasă pe cavalerul său român. Tatăl fetei nu poate să-l înghită. Aproape că sar la pumni cînd intră un rrom care îi amintește fetei că i-a zis că îl va iubi mereu. Atunci, amîndoi sar la el.

PD: Problema e chiar mai adîncă. Recent am citit postarea unui senator maghiar. Spunea că nimeni nu are dreptul să critice performanța candidatului la Primărie a Tg Mureșului, pentru că un intelectual oricum nu înțelege nimic, iar cine nu e din Tg Mureș, nu poate să înțeleagă problemele lor, nu știe cum se face grătarul (aluzie la numele popular maghiar al orașului: Flekkenfalva – satul grătarilor).

Deci nici măcar un ungur să nu spună nimic dacă nu e din oraș. Vai de capul nostru.

 

DP: Da, exact despre asta e vorba. Am văzut recent o prelegere a lui Žižek în care le povestea unor americani despre umorul specific local și folosea ca exemplu pentru „spiritul sloven” ideea că sunt marcați de dorința de a muri capra vecinului. Și mi-am dat seama că exact de asta suferă și românii și maghiarii. E o formă de gândire specifică părții ăsteia de lume. Nu contează cât de rău îmi merge mie, important este ca ție să îți meargă și mai rău. Nu mă interesează că, dacă am colabora, am avea cu toții de cîștigat, mai bine să te văd pe tine pierzînd.

 

PD: Vreau să te întreb despre societățile paralele. Ce crezi, ce instituții sau inițiative ar trebui să creăm să crape zidul dintre maghiari și români? La Cluj, există Fundația pentru Dialog Interetnic dar rezultatele sale sunt fatalmente îngrădite. Dacă va apare în sfîrșit colecția pe care o proiectez poate va stîrni lumea spre bine. Dar cînd vom putea spera că nu ne salutăm numai, ci chiar avem interese comune și știm că le avem?

 

DP: Merită să vorbim puțin despre cultura ușilor închise, unde domină filosofia lui „nu te băga, că tu nu știi ce-i aici”. Pentru că trebuie să acceptăm realitatea tristă că facem parte din culturi predispuse la segregare și construite pe ideea „noi suntem mai buni ca ei, să nu ne amestecăm cu ei”. Și tot o caracteristică a culturii acesteia autarhice – guvernată de principiul „fiecare cu aia a mă-sii” – este efectul acesta de ulei care plutește pe apă. Toate organizațiile acestea mai mult sau mai puțin autentice eșuează pentru că nu reușesc să ajungă la rădăcina răului. Mai degrabă cred că reușesc inițiative personale – cum este, de exemplu, proiectul inițiat de poeții Andrei Dósa și Ștefan Baghiu: a apărut recent în revista Steaua un grupaj de poezii maghiare traduse în limba română. Prin urmare cred că nu neapărat instituțiile vor fisura zidul de separație, ci oamenii, fiecare dintre noi, puțin câte puțin. Dar pentru asta este nevoie de timp.

 

PD: Poate că ne legăm de instituții pentru că ne-am obișnuit cu ele… Dar poate că și credem că sunt/ar fi mai efective decît oamenii, nu știu. Cît trăiește un grupaj? Nu prea am iluzii. E adevărat că rezultatele unui asemenea gest sunt de neghicit și pot avea unduiri în timp.

Ce crezi, facem noi ceva cu dialogul ăsta? Dacă va apare în volum, se va trezi ceva lume? Prostia o pot ghici, direcțiile inteligenței mai puțin. Lui Cosașu îi place. Dar se va fisura zidul ăla despre care vorbești? Sau va fi doar o carte din sutele pe care le tipăresc într-un an editurile?

Sau să nu ne preocupe asta? Noi o facem, ceilalți vor face cu ea ce pot?

 

DP: Eu nu mai vreau să mișc munții, mă mulțumesc dacă reușesc să mișc un singur om. Doar această conversație, acest dialog care mie mi-a făcut bine, e suficient. Pentru mine e de-ajuns să pot vorbi ungurește cu tine și să te aud răspunzându-mi în română e deja enorm de mult. Poate alții vor face mai mult.

 

PD: Te înțeleg, și mie îmi face bine prietenia noastră, dar vorbim despre întreaga mentalitate și multele neajunsuri, nu?

 

DP: Cred că problema aici în „Orientul mult prea apropiat” este faptul că avem instituții, dar că acestea nu își fac treaba. Nu ar trebui ca Institutul Cultural Român să aibă programe de traducere bilingvă, din română în maghiară și invers? Nu ar fi cazul ca filmele să fie subtitrate și în maghiară, pentru orașele care au locuitori de limbă maghiară? Nu primăriile ar trebui să pună plăcuțe multilingve la intrarea în orașele care au vorbitori de limbă maghiară? Nu ar trebui ca aceste instituții să se îngrijească de bunăstarea cetățenilor care le finanțează?

 

PD: Ba da și încă urgent! Altfel, vom trăi într-un fel de ev mediu instituționalizat. Și încă vom fi și mîndri de asta. Ce crezi, suntem niște Don Quijote în Est?

 

DP: Mai degrabă construim castele de nisip, scriem istorii în praf și povești pe nisip. În Vechiul Testament Ecleziastul strigă: ”Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune.” Cuvântul ebraic „hebel”, însă, este mai relevant pentru discuția noastră, pentru că înseamnă praf, sau pulbere. Nimicnicia asta este ceea ce ne dă semnificație, nu?!

 

PD: Vezi, suntem aici la Zilele Maghiare ale Clujului. Cîteodată am mai auzit un cuvînt românesc, mai ales la tîrg. Aud români și la teatru, și la cîteva expoziții. Ce crezi, sunt acestea spații de socializare reală, unde stereotipiile se clatină măcar?

 

DP: Dimpotrivă aici stereotipurile sunt cultivate și artificiul este avansat la rang de natural. Dacă mănînci un kürtőskalács înseamnă că înțelegi ce înseamnă să fii maghiar în România. Mie îmi repugnă festivismele de genul ăsta pentru că îmi amintesc de evenimentele ipocrite din epoca Ceaușescu. Aceste forme de pseudo-comunicare, în care un grup dansează și cântă, iar celălalt privește ca la spectacol este tocmai opusul unei comunități vii.

 

PD: Sigur că nu e treabă de cozonac. Dar nici nu știu despre ce treabă e vorba? Dacă mergi la Teatrul maghiar, ți se vor deschide porii? Sau dacă asculți o deschidere de vernisaj în limba maghiară? Cîte din astea trebuie să asculți? Sau dacă ești deschis, mergi acolo gata de prietenie?

 

DP: Nu, dar nu știu la ce ajută sarmalele distribuite gratuit sau boul la proțap prăjit distribuite gratis. Nu ar fi mai bine să avem cărți bilingve? Sau să dăm gratis filme maghiare subtitrate în română și invers? Dar, mai ales, la ce ajută difuzarea unor imagini (cum au fost cele din timpul concertului lui Nagy Feró și Beatrice) cu harta „Ungariei mari” și cu mutra lui Hitler pe ecranele din piața Unirii? Dacă unii scandează Lesz, lesz… Kassa, Pozsony, Eperjes și alții zbiară Trăiască Moldova, Ardealul și Țara Românească tot ce vorbim noi doi aici este praf și pulbere.

 

PD: Șlagărul acela are un alt vers: ”Utálom az egész huszadik századot!” (Urăsc tot secolul douăzeci), deci Hitler nu e pomenit ca un model. Dar alta e problema: în zilele Clujului, nimic unguresc, în Zilele Culturale Maghiare, nimic românesc. Cei mai mulți interpretează foarte îngust orașul și cultura, nu vor să se înscrie în contextul mare pomenit de Kundera în Perdeaua, se simt bine în intimitatea îngustă, cu boii și micii propriei culturi. De-aici cîntecele de vitejie și de separație, idolatrizarea lui Orbán și a lui Putin, ura față de toți și de toate.

 

DP: Senzația mea cu „zilele” astea ale Clujului este că asistăm la sărbători paralele. E ca și când ai merge la Muzeul satului și ai crede că ai trăit la țară și ai înțeles viața din evul mediu. Suntem „în vizită” în cultura celorlalți, intrăm, ne ștergem pe picioare, mîncăm o dulceață, bem un suc și apoi plecăm acasă. Uneori e și mai rău, e doar o vizită în fața unor vitrine, fără să fi înțeles mare lucru despre „celălalt”. E ca și când te-ai plimba prin Amsterdam, în cartierul prostituatelor și după aceea te-ai lăuda că știi care e viața fetelor de companie. Autosegregarea celor două comunități e cea mai confortabilă și cea mai periculoasă, pentru că nu le obligă să iasă din logica „noi și ai noștri”, oferindu-le în același timp iluzia că sunt deschise, europene și civilizate.

 

PD: Exact, este perpetuarea zonei de confort. Deci iar ne întoarcem la noi: gesturile mici, intime, prietenești sfarmă mai multe pietre de prejudecăți decît tîrgurile pompoase. Tot așa și la alegeri. Trăiesc, din noiembrie, într-un oraș mult mai bilingv decîr Clujul, și tot degeaba le explic politicienilor cît de importantă ar fi ieșirea din logica ”alegătorii noștri ne vor vota.” Ei nu înțeleg nici măcar că e vorba despre un proces de construcție, darmite altceva.

 

DP: Știu că ceea ce spun eu are o doză de sceptism trist, însă știu și de unde îmi vine acest cinism. De fapt mi-e frică de re-întoarcerea naționalismului. Asist neputincios la reluarea unor discursuri periculoase și la instalarea în mințile semenilor noștri a unui virus fatal. În Germania partidul Angelei Merkel pierde alegerile, iar gruparea Alternative für Deutschland câștigă teren. În Ungaria populismul este cuplat cu antisemitismul și xenofobia, iar un jurnalist ca Zsolt Bayer este premiat. Ce să mai vorbim de România, unde „partidul lui Țepes” a devenit o atracție publică. Vedem cum societatea se zombifică, iar noi privim ca niște spectatori paralizați în scaunele de cinema instalarea dezastrului.

 

PD: Să știi că în România situația mi se pare mai bună decît în Ungaria. Sigur că sunt tot felul de tîmpiți, dar nu văd centralizarea aceea, dorința aceea acerbă de centralizare ca la ”noi”. Poate că levantismul nici nu permite altceva decît un dictator total acaparat de voința dictaturii. Dar în general ai dreptate. Europa se islamizează (adică face ceea ce mulți cred despre islam) din interior, nu din exterior.

 

DP: Mai degrabă e vorba despre balcanizarea gândirii, extinderea unui mod de a vedea lumea bazat pe segregare și tribalizare. La noi nu se vede așa de tare fenomenul pentru că muzica asta se cântă „cu batista pe țambal”. Dar dacă te uiți atent vezi cum fermentează și colcăie această molimă. Uite, Alianța pentru România, partidul lui Marian Munteanu l-a cooptat acum pe „marele” Alex Ștefănescu, iar Partidul România Unită proclamă în programul politic că „naţiunea, credinţa şi ţara sunt una”, în timp ce site-uri precum inliniedreapta.net propagă tot felul de bazaconii. Și iar mi se face frică.

 

PD: Deși sunt fricos, acum nu mi-e frică. Dar te înțeleg perfect.

 

DP: Frica păzește bostănăria!

 

DP: Mă gîndeam la o încheiere pozitivă, tu lucruri bune despre români, eu lucruri bune despre maghiari.

 

PD: Cred că românii (și oricare altă nație) sunt ca dragostea: te omoară chiar ceea ce iubești. Îmi place la români caracteristica lor proteică, jucăușă, dar asta mă și oripilează de multe ori; îmi place lejeritatea cu care trăiesc, dar deseori simt că nu iau nimic în serios; îmi place familiaritatea lor, dar mă sperie tribalitatea etc. Cred că nu e bine să facem liste. Îmi plac persoane în care văd însușirile cele mai pozitive ale unei nații. De aceea, și din alte motive, mi-a plăcut dialogul ăsta cu tine, dar principalul motiv ești tu, Doru Pop, român. 🙂

 

DP: Eu admir la maghiari tocmai urbanitatea și cosmopolitismul, iar faptul că printre marii scriitori maghiari contemporani se numără oameni a căror scriitură nu este condiționată etnic mă face să fiu invidios. În ce mă privește, nu știu dacă mă calific la categoria „român”. Uite, chiar azi am fost la o emisiune radio, unde susțineam că plăcuțele bilingve la Cluj nu sunt o chestiune juridică, de drept al legii, ci o problemă de bun simț și de morală a conviețuirii. Imediat după emisiune un domn supărat l-a sunat pe ziaristul care mă invitase și i-a reproșat de ce a chemat un om care nu are „sentimente românești”. Depinde ce înțelegi prin a fi român? Unde începe și unde se termină românitatatea mea? Sau maghiaritatea ta?

 

PD: Nu știu, încerc să am granițe ca țările occidentale, unde nu te oprește nimeni, totuși știe toată lumea că s-a terminat Franța. Din cultura mea, din identitatea mea Caragiale și Dostoievski fac parte tot atît de mult ca Nádas sau Bartók. Păcatele lui Horthy sau Orbán mă deranjează mai mult decît cele ale lui Zelea-Codreanu – poate aici e sfîrșitul teritoriului meu.

 

DP: Cred că ar merita să discutăm mai atent ce înseamnă azi „românitatea” sau „maghiaritatea”. Pe de o parte avem definiția pe care ne-au lăsat-o „strămoșii”. A fi român înseamnă Mărăști, Mărășești, Oituz sau Călugăreni ori Podul Înalt. Pentru mine nu înseamnă nimic concret, e doar o proiecție ideologică a unei națiuni care își căuta identitatea istorică. Kogălniceanu și colegii lui s-au străduit să construiască o istorie națională. E la fel cu identitatea „românească” pe care ne-o prezintă Occidentul, ceva de genul prințul Charles pentru care România e un fel de loc primitiv, unde bizonii și coțobrelele cresc natural, unde nu sunt drumuri, iar asta ne emoționează. Românitatea ca primitivitate e și bucuria autohtoniștilor, care vor să ne întoarcem la valorile noastre „țărănești”. Nu rezonez nici la acest spirit de grădină zoo-botanică a Europei contemporane. Sunt apoi cei pentru care românitatea este „eminesciană”, sau cei pentru care Caragiale știa cel mai bine ce sunt românii. Pentru mine românitatea e tocmai natura aceasta proteică, multifațetată, polivalența extraordinară a unei realități paradoxale – o națiune de ortodocși condusă de un luteran.

 

PD: De bună seamă că nici pe mine nu mă impresionează Muhi sau Mohács, nici bizonii transilvăneni. Port totuși o nostalgie a unei maghiarimi desuete transmisă de bunicii mei. Pentru mine, maghiarimea e o reflexie continuă asupra ei înseși, critică și dragoste dură pe linia Berzsenyi, poet singuratic din secolul al XIX-lea, Széchenyi și Ady, apoi Bartók și Nádas, reflexie îmblinzită de foarte obiectivul István Bibó, politolog clarvăzător, autorul unor studii excelente despre Problema evreiască în Ungaria și Mizeria statelor mici est-europene.

 

DP: Așa și eu, cu o românitate neglijată, mai degrabă o potențialitate a unei românități aproape inexistentă, urbană, tolerantă și cosmopolită. Disprețuiesc profund naționalismul îndârjit și inconsistent (uneori incontinent în virulența lui xenofobă). Dar și mai mult îmi repugnă naționalismul incompetentenților și al indolenților, care nu este o formă de patriotism, ci o expresie a neputinței. Nu-mi place să-mi spună nimeni cum e să fii român, îmi aleg singur modelele și sunt destule. După cum cred că ți-am mai spus, cred că este exemplar Budai-Deleanu. Fiu de popă greco-catolic pe lîngă Orăștie, student la Viena, iluminist care se luptă cu vlădica Bob, ajuns funcționar imperial la Liov și creator de studii de gramatică.

 

PD: Nici mie nu-mi place să mi se spună ce să aleg. Mă consider un om liber care își asumă responsabilitatea pentru alegerile sale. Expresie a neputinței și a frustrării, aș zice, asta este „naționalismul incompetenților și indolenților”. Aș spune măcar și pentru aliterație: și al inepților. Oricît de inteligent și manipulator ar fi un demagog, cred că pînă la urmă e totuși inept. Dar schimbarea de după 1989 parcă a dat apă la moară inepților. Pînă atunci au tăcut măcar.

 

DP: Aici ajungem la un alt defect al românilor, acela că sunt cîrcotași și palavragii. În cele cîteva decenii de comunism această trăsătură de caracter, de a vorbi în dodii, sau vrute și nevrute, a fost suprimată cu forța. Ea s-a întors cu mare aplomb în epoca libertății de expresie, unde s-a transformat în abilitatea oricui de a spune orice, despre oricine și oricum. Chiar mă uitam la recenta acuzare a lui Victor Ponta și omul era supărat nu pentru că este urmărit de DNA sau pentru că ar avea interdicție de a părăsi țara sau pentru că era obligat la control judiciar. Nu, pe el îl deranja faptul că nu-și putea bate gura pe la televizor. De aceea aș adăuga aici naționalismul prost înțeles al celor care vorbesc prostii, care definesc „românitatea” într-o manieră cu totul și cu totul aiuritoare. De exemplu discuțiile de pe diverse forumuri conspiraționiste care descriu România ca fiind ținta nu știu căror planuri diabolice ale iluminatilor sau ale francmasonilor. Sau că toți președinții României au fost controlați de către o rasă de extratereștri care vor să preia controlul asupra Pământului. Sau că suntem victimele unor experimente cu alimente modificate genetic, pentru a distruge „esențele” acestui popor milenar. Toate poveștile astea seamănă cu discuțiile pe care le poartă două babe care vorbesc pe bancă în fața casei și sunt speriate că au aflat că au fost violate Babele din Bucegi.

 

PD: Dar s-o luăm așa: dacă ar fi să scrii o caracterizare imaginară, în matrixul tău identitar ce ar prima? Unde ai pune că ești român, pe ce loc?

 

DP: Cultural, pe primul loc. Fac parte din această cultură, cu bune cu rele, de la pasiunea pentru filmele românești, pînă la admirația pentru Caragiale. Dar pe palierul imaginii de sine poate că, într-adevăr, nu sunt un român autentic. Nu am nicio apetență pentru iluzia de sine a României ca buric al Pământului. Sau asta mă face să fiu un român adevărat? N-ai observat cum românii, de îndată ce ajung în Occident, vor să uite că sunt români. În timp ce maghiarii par să tindă să-și exagereze maghiritatea. La tine cum e? Care e ierarhia faptului de a fi maghiar?

 

PD: Mă doare dacă cineva îmi pune maghiaritatea sub semnul întrebării. Cultural, sunt mîndru de ceea ce suntem, politic mi-e rușine de cele mai multe ori. Nu cred că suntem ”superiori” oricărei nații pentru că ăsta nu e un concurs inept și fudul. Kosztolányi a zis odată că vrea să-și declare dragostea în maghiară și să-și ia adio de la iubirea de mai ieri în portugheză. Tot el a zis că ”tej” s-a născut cu el, dar ”milk” mult mai tîrziu. Cam așa și eu, dar mereu îmi amintesc acest ”cam”.

DP: Despre acest „cam așa” merită să „cam” vorbim. Poate și pentru că trăim într-o epocă a aproximărilor, în timp strămoșii noștri au construit o lume a absolutismelor. Românul absolut (sau românul deplin, cum zicea un filosof „cam” naționalist) nu mai există astăzi. Nici maghiarul „total”, de fapt, oricît s-ar strădui alde Orbán. Mă simt o „aproximare de român”, nicidecum un român de român, cum este Eminescu în iluzia naționalistă. Și nici nu cred că Eminescu era chiar așa de desăvîrșit în românitatea lui metafizică! Și mai amuzante sunt exemplele despre proiecția românismului într-un trecut imemorial. Am văzut un promo la un proiect de film, realizat de Cristian Comeagă, intitulat „Românii – povestea unui neam” (detalii aici: http://www.povesteaunuineam.ro/). În acest film un om primitiv, pe nume „Ion”, acționează ca păstorul din Miorița. Ideea asta că, de la omul din peștera Muierii, până la constructorul Casei Poporului și actualii locuitori ai Palatului Parlamentului există o unitate de identitate este rizibilă. Eu sunt român cam așa: vorbesc, citesc și scriu în limba română, limba română este spațiul imaginar în care mă simt cel mai confortabil. Nu sunt român cam așa: îmi repugnă minciuna, hoția, șmechereala și indolența concetățenilor mei. Îmi plac românii urbani și civilizați, din categoria Camil Petrescu și-mi displac „țărănismele”, din categoria Niște țărani, al lui Săraru. Îi consider români pe Mihail Sebastian și pe Norman Manea. Nu mă emoționez la muzica populară, la sunetul de țambal și nici la cântecele din oboi sau caval. Mă impresionează mai mult Moartea domnului Lăzărescu, decât Mihai Viteazu. Și mă cam lasă rece toate sforăielile despre viitorul neamului, mă preocupă mai mult viitorul copiilor mei.

 

PD: E ușor să iubești omenirea, e mai greu să iubești un singur om. Așa și cu viitorul neamului. Viitorul copiilor noștri suntem noi, părinții, plus societatea, plus un factor necunoscut. Noi sperăm că ne-am făcut treaba, societatea română sigur n-a făcut-o, necunoscutul nu-l cunoaștem. Camil Petrescu nu putea fi atît de urban dacă nu s-ar fi sinchisit să accepte casa unui evreu, așa cum știm din chiar jurnalul lui Sebastian. Dar și mie-mi place Kosztolányi care ani de zile a scris o rubrică intitulată ”Pardon”, vădit antisemită. Și nici eu nu cred că există maghiarul deplin, pentru că deplinătatea asta prea e perfectă și rigidă. Sunt maghiar și asta nu-mi ocupă tot timpul.

 

DP: Eu aș zice „sunt român și mă tratez”, iar tratamentul românității negative constă în evaluarea constantă a defectelor care mă fac să fiu mai român decât îmi doresc uneori.

 

PD: : Și eu pendulez, dar mă tratez ca tine. Poate asta e cea mai umană trăsătură a noastră: ne cioplim mereu, noi, întotdeauna ne-ciopliți de tot.

 

DP: Te invidiez. Pentru tine, ca maghiar e mai ușor. Nu ai de-a face cu neciopliți din grupul din care faci parte. Mie mi se pare că necioplirea (interioară și exterioară) e o caracteristică a românității defectuoase.

 

PD: Păi când îl văd pe Orbán sau pe Bayer nu prea îmi vine să fiu mîndru de ”noi”. Cred că există o necioplire interioară care n-are nicio alternativă, numai mîrlănismul putred și etern.

 

DP: Mie mi-e rușine de ceea ce au făcut soldații români în Transnistria și nici nu găsesc vreo scuză unor „binecredincioși” ortodocși care au îndemnat la crime împotriva unor oameni neajutorați, care le-au luat casele, bunurile, bijuteriile numai pentru că puteau. Și mai mult, mi-e rușine de nerușinarea noastră de a încerca să ne ascundem faptele, ca și cînd nu noi am fi de vină. Cînd devine rușinea unora din „neamul” nostru și rușinea noastră.

 

PD: Mi se face părul măciucă cînd aud că Horthy a fost vreun erou. Cred că rușinea altora devine a mea cînd cineva îmi spune că trebuie să fiu mîndru de ce a făcut XY doar pentru că a fost ”maghiar”. Nu vreau să fiu maghiar cu inepții, ucigașii, instigatorii și mîrlanii. Cer oare prea mult?

 

DP: Eu mai am o limită a românității la care nu rezonez, dimensiunea megalomană gratuită. Componenta aceasta cu clare motivații de frustrare istorică, a unui grup social „care nu a reușit să facă ceea ce au făcut alții”. Dacă nu am reușit să facem construcțiile pe care le-au făcut Occidentalii în timpul Barocului, ne-am apucat ca proștii de Casa Poporului. Dacă nu am fost în stare să facem catedrale gotice, ne-am apucat de Catedrala Mântuirii Neamului, care să concureze Casa Poporului. Dorința de a fi recunoscuți cu orice preț, chiar cu prețul unei supra-aprecieri caraghioase mă indispune ori de cîte ori o văd. Iar cînd se manifestă sub forma micilor frustrați de provincie, care au impresia că întreg Universul se uită la ei cînd își publică inepțiile, atunci mă apucă furia pentru faptul că sunt român.

 

XVIII. Secesiune, segregare, separare

 

Dar hai să trecem. Ai văzut fotografia cu „steagul secuiesc” și ambasadorul Statelor Unite. Ce zici de scandalul care a urmat? Au dreptate naționaliștii româniști și ar trebui să ne ne temem de secesiunea Ținutului Secuiesc? Hai să vorbim despre acest cuvînt înspăimîntător: secesiune.

 

PD: E absolut înspăimîntător, ai dreptate. După cum știi, am primit premiul Pro Amicitia. Ani la rînd, el a fost dat unor români: Gabriel Andreescu, Mircea Toma, Brîndușa Armanca, blogul Maghiaromânia etc. Acum, îl primesc eu pentru că sunt români care știu ungurește, unii chiar pot scrie în limba asta, dar nu sunt personalități ca cei pe care le-am enumerat și care ar considera sarcina lor să comunice între cele două națiuni.

Vreau să spun că trăim vieți complet paralele. Ieri, apropo tot de premiul meu, am vorbit cu o fostă colegă despre asta. La Sibiu, unde trăiește ea, nu se poate să nu știi româna. La Cluj, unde și-a dat fata să fie într-un mediu maghiar, încă se poate.

Dar chiar și în Secuime nu prea există oraș mai mare în care să nu fie o societate românească. Dar secuii ”mei” nu vor să înțeleagă asta, vor numai autonomie și steaguri.

Totul e la nivelul lozincilor, nimic la nivelul gîndirii. Un român trebuie musai să fie îngrozit de steag; un maghiar, trebuie musai să fie mișcat pînă la lacrimi.

Trăim în secolul al XIX-lea.

 

DP: Mie chiar asta mi se pare incredibil, cum secesiunea și segregarea sunt trăite la nivel mental. Noi nu suntem în stare să locuim același spațiu cultural. Suntem segregați ideatic. Un alt cuvînt înspăimîntător, însă, este „conviețuire”, pentru că el înseamnă tot separatism, presupune vieți paralele. Uite, cînd vorbesc cu tine nu am impresia că vorbim din două lumi diferite, ca și cînd am striga unul la altul din trenuri care merg unul lîngă altul în sens opus.

 

PD: Nu suntem, poate numai la nivelul unor indivizi cum suntem noi. La nivelul comunităților, nicidecum.

Ne alintăm speranțele, dar realitatea ne infirma zi de zi.

Așa că viața e frumoasă. 🙂

 

DP: Ar trebui să ne punem problema dacă nu cumva noi suntem „defecți” și ei sunt „normali”? – aici mă gîndesc la mine. Poate se datorează faptului că sunt un metec, un vagabond al ADN-urilor amestecate, a etniilor impure și de aceea am această perspectivă asupra lumii.

 

PD: Eu nu știu de ce sunt defect, mai precis, motivele merg prea adînc ca să le expun aici. Oricum, am devenit foarte circumspect cu tot ceea ce înseamnă dragoste, m-am născut ars de o dragoste mai mult etalată decît simțită. Aș fi dorit să-mi creez propria familie în care să nu rănesc pe nimeni – n-am reușit; îmi aleg prieteniile foarte atent, și cîteodată tot a trebuit să mă trezesc din somn; deci cred că sunt din naștere mult prea bănuitor cu proiectele în care nu văd persoanele.

 

DP: Încă o dată nu pot să nu observ asemănarea dintre noi, asemănare care a condus la apropierea care a făcut posibil și acest dialog. Mă întreb dacă experiențele noastre personale se datorează faptului că am crescut mai mult sau mai puțin în aceeași perioadă, că avem cam același fond cultural sau pentru că suntem „înrudiți” antropologic?

 

PD: Nu știu, poate din toate cîte puțin. Este extraordinar forța istoriei de a forma oamenii pe același calapod. Pe de altă parte, citind romanul tău am crezut că ai fost mai norocos: eu n-am avut niciun unchi Rebeleș.

În același timp ceea ce facem noi este interpretat ca ”apropiere”, deci tot are ceva sens, chiar dacă nu putem spera că ne vor urma mulți.

 

DP: Da, finalitatea optimistă e aici. Apropierea e posibilă prin faptul că suntem mai asemănători decît vrem să credem. Și decît ne lasă societatea, politica și cultura să vrem.

 

PD: Mi-am dat seama că din speranța că se va schimba ceva, tu și încă cîțiva, puțini de altfel, sunteți prima fază: a celor care au așteptat să vină un maghiar ca mine și m-ați primit cu bucurie. Faza a doua, infinit mai grea, ar trebui să fie cînd cei pasivi sau chiar dușmănoși să-și dorească un proces de înțelegere.

 

DP: Poate speranța asta e deșartă, pentru că, dacă stau bine să mă gîndesc, eu nici nu sunt un bun român. Cel puțin nu după standardele naționaliștilor. Nu sunt nici un român adevărat, după criteriile rasiștilor puriști. Nu sunt nici măcar un român neaoș, în sensul că nu mă dau în vânt după cultura „tradițională”, care presupunea lipsa apei calde și prezența veceului în curte. Mă consider, însă, un român cultural, parte integrantă a identității românești. Tu ești un bun maghiar? Și ce te face să fii un bun maghiar astăzi?

 

PD: Nu mă prea gîndesc la asta, dar aș putea enumera motivele pe care le enumeri și tu. Dacă a fi bun maghiar înseamnă să fii un ignorant arogant care stă cu spatele la istorie dar predică despre ea, atunci nu sunt un bun maghiar, mai bine un bun rus dacă ne luăm după Trei surori ale lui Cehov unde ele visează despre Moscova dar nu fac niciun pas către ea. Mă consider și eu un maghiar cultural, fiu mai ales al lui Ady și Bartók.

 

DP: Hai să vedem și invers. Eu mă consider un bun maghiar pentru că îl iubesc pe Esterházy – care din păcate nu mai este printre noi. Îl citesc ca și cînd ar fi „al meu! pe Imre Kertész și îl văd pe Béla Tarr ca pe un cineast din cultura mea. Dar sunt un maghiar cultural și pentru că îmi place muzica pop ungurească, pentru mine Bródy János este pe același palier cu Nicu Alifantis. Ce să mai vorbesc de rock-ul unguresc, pe care îl ascult și azi cu enormă plăcere. Sunt ungur pentru că fredonez și azi Gyöngyhajú lány sau pentru că LGT este parte din cultura mea rock la fel ca Iris sau Compact? Tu ești un bun român?

 

PD: O, pe mine numai laude mă pot atinge. Îl citesc pe Caragiale și pe Mateiu ca și cum ar fi vecinii mei. Îl ascult pe Alifantis și pe Angela Similea ca și cum am fi fost colegi de clasă. Fredonez ”Fată dragă nu fi tristă” și ”Dragostea din tei”, mă uit și cad în autoportretul lui Tonitza. Rîd cu plăcere de poveștile lui Bican și mă pierd delectîndu-mă în Ștefan Bănulescu.

 

DP: Deci tu ești la fel de român pe cât sunt eu de maghiar?

 

PD: Absolut.

 

DP: Apropo de subiecte „efemere”. Ai văzut noua siglă a Băncii Transilvania, cu steagul României pe „blazon”. Poate fi Transilvania numai a unora, fără să fie, simultan și a altora?

 

PD: Nu. Mai mult: nicidecum. Cred că România a suferit mai mult din cauza românizării voite decît ar crede. Deși, sigur, lucrurile nu sunt simple: am văzut cît ne-a ajutat ”sasul de la Cotroceni”. Dar cred că ne-a ajutat atît de puțin exact pentru că nu și-a asumat condiția de sas.

 

 

XIX. Gena fascismului – sau de ce ar trebui să ne intereseze ce se întâmplă cu oamenii de lângă noi?

 

DP: Tu ce părere ai de referendumul din Ungaria? Am putea discuta pornind de la angoasa mea, pe care o puneam și în articolul din Adevărul (care?), că o formă de segregare va genera alte forme de segregare.

 

PD: De acord, Orbán vrea să-și fluture puterea, și din păcate mulți au uitat ce a fost mai înainte sau observ diferențe conform cărora emigranții din 56 au fost bine crescuți sau că în Ungaria de acum poți să spui ce vrei. Ceea ce e adevărat, dar poate ar trebui discutat și despre mutațiile dictaturii.

 

DP: Eu cred că există o genă a fascismului extrem de periculoasă, care reapare sub diverse alte forme. Iar ce face Orbán acum în Ungaria este o manifestare a acestei molime care nu a fost stîrpită din Europa. Mă uit cu groază la programul în 10 „Nu”-uri ale Partidului „lui Vlad Țepeș”, care e pe același model. „Nu” imigranților; „Nu” capitalului străin; „Nu” vânzării pământului românesc; „Nu” privatizărilor; „Nu” restituirii; „Nu” paraziților Soros, etc. etc. Această politică a lui „nu”, sau ideologia negativă care se răspândește mă îngrijorează.

 

PD: Nu credeam că vreodată o să mai creadă oricine unui tip intolerant, darmite să-l vopsească într-un Făt-Frumos neprihănit. Și iată, nimic nu-i exclus, nicio speranță nu e viabilă.

 

DP: Niciunul dintre noi nu este imun la această boală. Fascismul, după cum zicea cîndva Roland Barthes, este în chiar limbajul nostru, este înscris în codul nostru cerebral. Singura modalitate de a scăpa de el este să îl expunem oridecîteori apare, sub orice forme se manifestă și să nu-i permitem să se cuibărească în mințile noastre.

 

PD: Sigur, dar operațiunea asta de expunere de ce sunt atît de puțini care s-o performeze?

 

DP:  Poate pentru că, așa cum spunea Susan Sontag, există o fascinație a fascismului. E o componentă de atractivitate dezgustătoare, care îi face pe mulți să privească fascismul cu o simpatie și un fel de hipnotism ticălos. Există un palier al psihicului nostru unde ne place fascismul și tocmai de aceea tăcem.

 

PD: Asta ar însemna că nimeni nu e ocrotit. Și într-adevăr așa e. Dar să ne străduim măcar, pentru numele lui Dumnezeu! Ai văzut postarea lui Cernat cu un fragment dintr-o scrisoare cioraniană care vorbea despre faptul că n-o să scrie lucruri laudative despre Franța, deși ar trebui? Ăsta e ticăloșenie, cred. Ne lăsăm vrăjiți de Căpitan.

DP: E cîntecul flautului fermecat, care atrage șobolanii. Ce zici de apelul lui Laszlo Tőkés către concetățenii săi din Transilvania să voteze împotriva cotelor de migranți? Nu suntem toți, într-un fel sau altul, niște migranți?

PD: Cum să nu fim. Dar oamenii văd deosebirile facile. Că cei din 56 au așteptat cuminte. Că mulți unguri au evadat din dictatură, nu doar pentru bogății pecuniare. Mult prea puțini fac efortul de gîndire. Iar Tőkés a fost dintotdeauna un revoluționar dictatoric, gen Robespierre.

În același timp, există un apel, Ne népszavazz! (Nu vota la referendum!), pornit tot din Transilvania. Și eu sunt mîndru de asta,

 

DP: Eu sunt la fel de uimit de prostiile conaționalilor mei. Ai văzut că Tăriceanu acuză existența unei conspirații care a adus la putere un guvern ilegitim, iar Ponta zbiară în gura mare că există o „ocultă șoroșistă” care vrea să distrugă România. Crezi că e o caracteristică a acestei părți de lume în care trăim să credem tot felul de prostii? De ce punem botul la tâmpeniile tuturor idioților?
PD: Suntem mari conspiraționiști, nu știu de ce. E mai ușor să fii prost, asta-i sigur.

Și Ungaria, și România se cred nu știu cît de valoroase, cînd de fapt chiar indivizii care zbiară n-au reușit să facă țări valoroase din ele.

 

DP: Poate și pentru că viața la periferie e plină de praf, cei care ne conduc au la dispoziție mult praf ca să ne arunce în ochi. Și nu există nicio urmă de bun simț în acest spectacol dezgustător al răscolirii în rahat, în aducerea la suprafață a unor istorii pe care le credeam deja dispărute. Să îl acuzi pe Cioloș că pregătește federalizarea României și că România este în aceeași situație ca în 1940, cum face Adrian Năstase recent, sau să spui cum spune unele site-uri (ca vremuritulburi.ro) că incendiul de la Colectiv a fost pus cu premeditare ca să poată fi distrusă țara, este la fel de criminal.

PD: Absolut, ca și referendumul ăsta. Mă gîndesc la Jurnalul lui Sebastian: cînd povestește o ieșire antisemită a lui Eliade, notează: sper că vom trăi și peste ani o să-i amintesc acest episod și-l fac să roșească. N-a fost să fie.

 

DP: E trist cum repetăm greșelile trecutului, crezînd că, de fapt, suntem mai deștepți și mai civilizați decît oamenii de dinaintea noastră. Spuneam altundeva că suntem o specie proastă, care nu învață nimic, doar repetă la nesfîrșit aceleași erori. Ca și oamenii de Neanderthal care au cioplit timp de o sută de mii de ani pietrele în același mod, suntem condamnați să facem iar și iar traseul prostiei strămoșilor. Sau nu?

 

PD: Noi, Dorule, suntem condamnaţi să fim numiţi trădători pentru că nu ne încadrăm în tradiţia prostiei.

 

 

XX. Cum înotăm ca doi pești împotriva curentului

 

 

DP: Am început să citesc excelenta carte a lui Horváth Andor despre „cum a devenit el maghiar” (Editura Idea, Cluj, 2016, colecția Panoptikum) și ce m-a frapat este cât de asemănători suntem ca evoluție culturală. Exemplul cel mai bun este celebrul Nemzeti Dal (Imn național) al lui Sándor Petőfi. Nu știu câți români știu, dar poemul creat în preajma revoluției de la 1848 este aproape identic cu imnul nostru național, Deșteaptă-te, române!, creat de Andrei Mureșianu în aceeași vreme. Zice Petőfi : Sus, maghiare, țara toată/ Cheamă! Azi sau niciodată! Robi sau liberi… Nu pot să nu văd paralelismul cu: Deșteaptă-te, române. Acum ori niciodată… viață-n libertate ori moarte! strigă toți. Suntem fiii acelorași idei, sau am putea să fim. Problematic devine cînd începem să credem în idei care se află în opoziție. Ar fi important să înțelegem în ce măsură ideile în care credem ne transformă.
PD: Dar, dar nu există totuși o deosebire? Petőfi, așa cum menționează și Andor, dar asta e știut chiar și de români, este ”cel mai mare” poet maghiar, cu Nemzeti dal crește fiecare copil maghiar. Andrei Mureșanu parcă nu e atît de canonic – eu cel puțin îl știu numai de cînd Deșteaptă-te române! a devenit imn. Sau greșesc?

 

DP: Deșteaptă-te române! era cântat și în vremea comunismului, nu știu dacă îți aduci aminte, dar chiar Ceaușescu în ultimul lui discurs a citat din acest cîntec. Oricum, în anii 80 era un imn semi-oficial, adeseori văzut ca fiind o alternativă la Trei culori cunosc pe lume, rescris de Adrian Păunescu într-o versiune patriotardă. De fapt există un nivel al formatării identității noastre care nu se face prin propaganda oficială, ci prin canalele alternative, chiar contra-curent. Uite, de exemplu mie nu-mi plăceau poeziile lui Coșbuc, care erau foarte prețuite în zorii formării identității naționale românești moderne pentru că Ceaușescu îl tot recita pe la Congrese. De aceea, cînd a apărut Levantul lui Cărtărescu, cu stilul lui ironic și parodic, mi s-a părut că am redescoperit o dimensiune culturală care îmi lipsea.

 

PD: Contra-curentele sunt foarte importante. Eu am învățat din antologia lui Sándor Weöres, Trei vrăbii cu șase ochi (Három veréb hat szemmel), o antologie alcătuită din autorii necanonizați ai literaturii maghiare, sau din Așa scrieți voi (Így írtok ti) al lui Frigyes Karinthy, o carte de parodii excepțională, mai mult decît din toată școală da capo al fine.

 

DP: Ar trebui să vorbim despre contra-identități, respectiv despre ce ne face să nu fim în convergență cu imaginea dominantă despre cum ar trebui să arate un „bun român”, respectiv un „bun maghiar”. Ce te face un maghiar rău?

 

PD: Nu știu, nici nu mă interesează de fapt. Sintagma asta o folosesc mereu cei care știu foarte concret ce înseamnă să fii maghiar, adică cei mai inepți și mai îngrădiți.

Este o frază de Áron Tamási: ”Acela care e slab să fie om, este inapt să fie maghiar.” E frumos.

 

DP: Eu am un exemplu negativ, din prelegerile lui Dan Puric, care susține că ne este distrusă identitatea națională și că „se fabrică” un alt român, care nu-și mai iubește limba, credința sau istoria. Prin urmare, oricine critică „felul de a fi românesc” e un rău român. Raportat la Puric, eu cred că sunt un rău român.

 

PD: (râde) Norocul tău!

 

DP: Sau ghinionul meu, dacă ar fi să mă iau după comentariile negative de pe platforma Adevărul. Pentru mulți xx

 

PD: O, păi acolo și eu am de aflat cîte ceva, dar tot nu cred că spune ceva despre noi, despre tine sau despre mine.

 

DP: Spune despre relația pe care o au semenii noștri cu ideile pe care ei nu le împărtășesc, toate vorbele lor de ură descriu un mental colectiv peste care nu avem cum să trecem, și pe care nu avem cum să-l învingem.

 

PD: Asta-i sigur. Dar ne putem ocroti de ea ca puma de oameni. În multe privințe mă consider o pumă. Înțeleg necesitatea naționalismului, dar nu vreau să am de a face cu el.

DP: Ce faci cînd naționalismul vine peste tine? Ai văzut, cred, ce s-a întîmplat cu Népszabadság. Faptul că un lider politic închide, indirect, o publicație de opoziție este îngrozitor!

 

PD: Mi-e lehamite și mă controlez să nu marșez cu el. Noroc că mai sunt oameni normali, altfel m-aș preda urii și prostiei.

 

[1] Imre József Balázs – poet, istoric literar, traducător, lector la Facultatea de Litere a UBB

[2] Din păcate, a murit nu demult. Dar nu pot să mi-l imaginez mort. (P. D.)

[3] AVH – un fel de ”Securitate” din Ungaria