Comunicat PEN România despre asasinarea scriitorilor de către talibani în Afganistan

PEN România se alătură PEN International în solicitarea adresată comunității internaționale și Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite de a cere talibanilor să oprească persecuția față de poeți, scriitori, jurnaliști și alți civili neînarmați care se angajează în exprimarea pașnică a opiniilor proprii în Afganistan. De asemenea, talibanii trebuie să răspundă legal pentru asasinarea a doi scriitori, Abdullah Atefi  și Dawa Khan Menapal, membri ai PEN Afganistan.

Cu o zi înainte de asasinarea sa în 6 august 2021, Menapal s-a pronunțat împotriva uciderii poetului și colegului său din PEN Afganistan, poetul și istoricul Atefi, considerat vinovat fiindcă educa tinerii Pashtun într-un spirit al toleranței, opus celui războinic umărit de talibani. Ca urmare a exprimării acestui protest, Menapal a fost ucis de oameni necunoscuți după ce a părăsit locul de muncă pentru a participa la rugăciunile de vineri. La scurt timp după atac, purtătorul de cuvânt al talibanilor, Zabiullah Muhajid, și-a revendicat asasinarea.

Fost jurnalist și purtător de cuvânt prezidențial, Menapal lucra ca șef al Centrului de presă și informare al guvernului afgan, unde a încercat să construiască relații între guvern și comunitatea jurnaliștilor din țară. Menapal și-a folosit poziția pentru a promova pluralismul mass-media și pentru a contracara propaganda grupului militant taliban.

După cum PEN International a mai arătat, asasinarea intelectualilor și scriitorilor afgani a avut un efect devastator asupra spațiului civic din Afganistan – și a determinat un adevărat exod în masă al intelectualilor publici. PEN România cere, alături de PEN International, oprirea acestor asasinate. Dacă guvernul taliban vrea într-adevăr să nu fie izolat de către comunitatea internațională, o precondiție fundamentală este să înceteze să mai arate ca o organizație criminală – și, consecutiv, să își asume responsabilitatea inclusiv penală pentru aceste asasinate deja revendicate de el.

PEN România

PEN Romania joins PEN International in calling on the international community and the United Nations Security Council to ask the Taliban to stop the persecution of poets, writers, journalists, and unarmed civilians who are committed to peacefully expressing their opinions about the situation in Afghanistan. The Taliban must also be held legally responsible for the assassination of two writers, Abdullah Atefi and Dawa Khan Menapal, members of PEN Afghanistan.

The day before his assassination on August 6, 2021, Menapal spoke out against the killing of the Afghan poet and PEN colleague, poet and historian Atefi, found guilty of educating the Pashtun youth in a spirit of tolerance opposed to the bellicose one promoted by the Taliban. As a result of his protest, Menapal was killed by unknown individuals after he left work to attend Friday prayers. Shortly after the attack, Taliban spokesman Zabiullah Muhajid claimed responsibility for the assassination.

A former journalist and presidential spokesman, Menapal worked as head of the Afghan government’s Press and Information Center, where he tried to build relations between the government and the journalistic community. Menapal used his position to promote media pluralism and counter the propaganda of the Taliban militant group.

As PEN International has shown, the assassination of Afghan intellectuals and writers had a devastating effect on the civic space in Afghanistan – and led to a real mass exodus of public intellectuals. PEN Romania demands, together with PEN International, the immediate cessation of these assassinations. If the Taliban government wants indeed to avoid being isolated by the international community, a fundamental precondition is to stop looking like a criminal organization – and, consequently, to take criminal responsibility for these assassinations already claimed by it.

PEN Romania


					

Jurnalistul turc Zafer Özcan îi răspunde din închisoare Ioanei Morpurgo

În luna aprilie, 11 scriitori din PEN România au trimis scrisori către 11 scriitori și jurnaliști turci închiși abuziv în Turcia.

 Zafer Özcan i-a răspuns, din închisoare, Ioanei Morpurgo.

Transcriem mai jos scrisoarea lui, în traducerea jurnalistului turc Necdet Celik.

Zafer Özcan și fiica lui, Ebrar Beyza

Dragă Ioana,

Am primit scrisoarea ta într-o duminică, îngropat în scrierile mele, în mica grădină de beton din secția noastră. Totul era liniștit și calm din nou, viața încetinește aici la sfârșit de săptămână, contactul nostru cu oficialii scade, dorința noastră de a vedea exteriorul crește. Simțul ăsta ascuns al singurătății care mă însoțește întotdeauna în viață se abate asupra mea în timpul vacanțelor. Apoi se implică în viața personajelor mele din romane și dispare. Nu ne plac vacanțele aici.

Scrisoarea ta m-a făcut să mă simt atât de bine în ziua mea singură și liniștită, încât am citit-o de mai multe ori. Am spus “ajunge” și am pus-o în plic, dar după cinci minute am scos-o și am citit-o din nou. O voce prietenoasă care îmi șoptea numele la celălalt capăt al continentului… Ce răcoritor… Astăzi aici cerul este din nou un albastru lăptos. Vara va deveni albastru intens. Așa este mereu în orașul meu natal, în acest mic oraș de lângă Marea Egee de Nord. Soarele, care este gelos pe tine pe insulă, este întotdeauna aici cu noi, cu toată generozitatea sa. Așa cum a spus poetul Sabahattin Ali în poezia sa scrisă în închisoare:

„Chiar dacă nu vezi marea

ridică ochii în sus

Cerul este fundul mării ”

Întorc mereu capul în sus. Deși arhitectura clădirii noastre ne oferă un cer limitat, caut fundul mării, gustul libertății acolo. În acel moment, încerc să-mi imaginez ce fac oamenii, prietenii și colegii mei, a căror libertate nu este restricționată. Sunt fericit că am persoane dragi în alte părți ale lumii care pot face ceea ce eu nu pot. Îți amintești acea replică de neuitat din filmul Pianistul? „Viața ne învață să așteptăm, de parcă am avea o viață foarte lungă.” Aici am învățat să aștept. Și chiar în timp ce așteptați, putând fi inclus în viața care curge…

Dragă Ioana,

Da, am terminat romanul pe care l-am menționat în acea scrisoare și l-am trimis singurului meu cititor, Ebrar. Mi-a făcut comentarii obiective prin ochii editorului, am fost fericit. Acum lucrez la celălalt roman al meu. Stephen King are un citat pe care îl ador: „Scrisul nu este viață, dar uneori poate fi o cale de întoarcere la viață”.

Scriind, mă țin de viață, pot fi o parte din viețile pe care nu le-aș putea trăi, îmi pot elibera sufletul. Personajele mele gândesc și luptă pentru cele două emoții de bază care ne fac umani, „conștiință” și „dreptate”. Acțiunea din noul meu roman are loc la Berlin, care este orașul meu preferat și orașul din Europa pe care l-am vizitat cel mai mult. De câteva luni rătăcesc pe străzi, bulevarde și piețe din acel oraș străvechi și trist. Locuiesc cu oamenii de acolo.

De acum înainte, voi simți întotdeauna prezența și sprijinul tău în secția mea, chiar dacă este invizibil și tăcut. În timp ce citeam scrisoarea, mi-am imaginat că eu și Ebrar am venit să te vizităm și să ascultăm recitalul tău la pian. Muzica este foarte valoroasă pentru noi aici. Micul meu radio este întotdeauna alături de mine. Când scriu îmi place să mă însoțească uneori Mozart și alteori Bach. Cât de universal e limbajul muzicii, nu-i așa?

A fi în închisoare are propriile ei ciudățenii. În timp ce lumea oamenilor, acumularea și perspectiva se extind constant, visele lor devin din ce în ce mai mici. Mereu visez să merg pe străzile orașelor pe care le iubesc, să ating un copac, să calc pe pământ, să mângâi un animal, să privesc primăvara venind cu flori, să pot intra în casa mea, să-mi îmbrățișez cu toată inima soția și copiii (din cauza pandemiei nu am putut avea întâlniri deschise) și, bineînțeles, să pot într-o zi să-mi fac iar meseria… Visuri la care oamenii obișnuiți și liberi nici măcar nu se gândesc. Libertatea nu este ceva apreciat până nu se pierde, Ioana.

Dragă Ioana,

Evet, burada yaşadığım tam olarak bu…

Câțiva dintre prietenii mei cu care am rămas aici au citit și ei scrisoarea ta. Și ei au fost impresionați de prietenia cuvintelor. Cei din închisoare sunt fericiți de prezența fiecărei inimi calde și empatice. Îți mulțumim că ne-ai dat acea fericire. Nu voi uita niciodată acest lucru pentru tot restul vieții mele. Poezia pe care ai trimis-o a fost minunată. Așa cum a spus Dickinson: „Legenda este conștientă, la fel și libertatea”.

Da, exact asta trăiesc aici …

Cu prietenie și speranță,

Zafer Özcan

P.S. Îți trimit și eu poezia lui Rainer Maria Rilke:

SINGURĂTATEA

Singurătatea este ca o ploaie

Se ridică seara din mări

Bate din câmpii îndepărtate, pustii

Merge încet spre cer

Este întotdeauna pe cer

Și cade din cer asupra orașului

PEN România cere eliberarea imediată a jurnalistului Roman Protasevici

[Sursa foto: HotNews]

PEN România consideră inacceptabilă răpirea jurnalistului de opoziție Roman Protasevici de către puterea de stat din Belarus.

Având în vedere circumstanțele răpirii, avem de-a face cu o formă de terorism de stat, la care trebuie să reacționeze deopotrivă organizațiile care protejează libertatea de expresie și autoritățile publice europene.

Toate vocile Europei trebuie să ceară acum eliberarea imediată a lui Roman Protasevici – și sancționarea dură a regimului politic terorist din Belarus. Fiindcă Europa trebuie acum să apere deopotrivă visul european al Belarusului – și pe ea însăși.

Magda Cârneci și Radu Vancu – Conferință PEN / UBB despre “PEN și tradiția solidarității. Scriitorii turci din închisori”

Joi, 22 aprilie, de la ora 12, Magda Cârneci și Radu Vancu vor susține o conferință cu tema PEN și tradiția solidarității. Scriitorii turci din închisori.

Este a treia conferință realizată în cadrul unui parteneriat între PEN România și Departamentul de Literatură Comparată al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai.

Parteneriatul a fost realizat la inițiativa Ruxandrei Cesereanu. În anterioarele două conferințe, Miruna Vlada a vorbit despre Suprimarea libertății de expresie a scriitoarelor. Patru cazuri contemporane, iar Ruxandra Cesereanu a ținut un open lecture cu tema Armenocid și rezistență. Epopeea lui Franz Werfel.

Ca și anterioarele conferințe PEN România / UBB, și aceasta va fi transmisă live pe pagina de Facebook a PEN România.

Scriitorul turc Ahmet Altan – eliberat în urma unei decizii a CEDO. PEN România cere eliberarea tuturor scriitorilor și jurnaliștilor turci închiși abuziv

Scriitorul turc Ahmet Altan a fost eliberat ieri, după patru ani de închisoare abuzivă, în urma unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului.

PEN România a adresat 11 scrisori de susținere către 11 scriitori și jurnaliști turci, în semn de protest pentru închiderea lor abuzivă de către statul turc.

Ahmet Altan a fost cel dintâi dintre scriitorii căruia i-am adresat public o scrisoare, prin vocea lui Liviu Antonesei.

Eliberarea lui a venit în ziua în care am publicat ultima dintre cele 11 scrisori, cea a Elenei Vlădăreanu.

PEN România cere autorităților turce eliberarea imediată a celor 158 de scriitori, jurnaliști și lucrători turci închiși abuziv. (Preluăm statistica de la Jailed Journalist.)

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 11-a: Elena Vlădăreanu către Erkan Akkuș

Dragă Erkan Akkuș,

Nu știu nimic despre tine, doar că înainte de a fi fost arestat și condamnat la aproape 7 ani de închisoare ai stat ascuns patru ani. Patru ani! Ce poți face în patru ani? În patru ani, un bebeluș devine un copil care merge, vorbește, mănâncă și se îmbracă singur. În patru ani, poți încheia un ciclu școlar,  în patru ani, poți pierde tot (chiar și în mai puțin de patru ani poți pierde tot). Cum trec patru ani atunci când te ascunzi și te gândeși că în ziua următoare, dar nu în ziua următoare, ce zic eu?, ci acum, în minutul următor, poliția poate veni la ușa și să te închidă pentru nu se știe cât? Te-ai ascuns și de familie, de prieteni? În altă parte, am citit că atunci când ai fost prins, erai în casa părinților tăi și că te-a dat pe mâna poliției cineva de acolo, un vecin poate. Îmi este imposibil să îmi imaginez prin ce ai trecut, ce ai simțit, cum ai stat cu teamă atâta timp. Sau, poate, dimpotrivă, patru ani este o perioadă suficient de lungă încât să poți pretinde că viața ta este normală.

Pentru mine, ca pentru mulți colegi scriitori și jurnaliști culturali din România, libertatea, pierderea libertății, libera expresie sunt mai degrabă noțiuni abstracte. Foarte puțini dintre noi pot spune că au avut de-a face de-a lungul timpului cu cenzura, cu atât mai puțin cu amenințări la adresa vieții, siguranței, libertății, familiei.

Lucrez în presa culturală de 20 de ani. În timpul ăsta, bineînțeles, am auzit deseori despre cenzură și despre încercări de limitare a libertății presei. Dar în România a lucra în presa culturală vine la pachet cu o serie de dezavantaje și privilegii. Un privilegiu ar fi că nimeni nu prea își bate capul cu jurnaliștii care scriu despre cultură, că sunt într-un fel protejați și își pot face treaba fără ingerințe (iar atunci când sunt, acestea sunt mai degrabă amuzante, cum ar fi un regizor de teatru care își imaginează că poate scăpa de supărarea pricinuită de o cronică negativă sunându-l pe directorul publicației și cerându-i ca autorul cronicii să fie dat afară). Dezavantajul ar fi că, tocmai pentru că lipsește miza politică, în presa privată mai ales, salariile sunt mici și joburile jurnaliștilor culturali sunt primele amenințate. Am prins o perioadă, acum mai bine de 15 ani – încă puteam discuta la nesfârșit despre presă scrisă vs online –, când paginile de cultură ale cotidienelor erau primele care dispăreau la restructurări. Dar nimeni nu m-a amenințat vreodată, nici pe mine, nici pe colegii mei care scriau despre cărți, filme, spectacole și niciodată viața mea nu a fost în pericol. Asta nu înseamnă că nu am disperat de multe ori. Dar una e să disperi în libertate și alta e să disperi între gratii. Am citit despre Silivri, locul în care ești închis acum, parcă e descrierea unei nave spațiale.  E mai mare disperarea într-o astfel de închisoare, extrem de sigură, de tehnologizată?  Ce te duce pe tine în pragul disperării? Dorul de familie? De o  viață normală, în care să te vezi cu prieteni, să te plimbi, să mergi la un concert? Ce faci când simți că nu mai poți? Scrii? Citești? Îți imaginezi? Te ajută scrisul să treci dincolo de pereții celulei?

Nu te cunosc, am găsit foarte puține lucruri despre tine, dar mă gândesc la tine și poate într-o zi o să-mi răspunzi la aceste întrebări la o cafea în Istanbul, în timp ce îți treci mâna prin blana unei pisici.

Elena Vlădăreanu

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 10-a: Radu Vancu pentru Nuh Gonultaș

Dragă Nuh Gonultaș,

            M-a indignat și m-a întristat enorm ce am citit despre uriașa nedreptate care ți s-a făcut. Iubesc Turcia, am fost de multe ori acolo la festivaluri de poezie, iubesc Istanbulul – și iau foarte personal tot ce se întâmplă în Turcia. Admir enorm, în plus poezia turcă – și, de asemenea, proza ei de azi, de la Orhan Pamuk la Asli Erdogan și la Burhan Sonmez. În fine, iubesc libertatea – în mod evident, nu așa de mult ca tine, fiindcă în protestele mele din România nu am fost nevoit să-mi asum riscuri atât de mari cum ți-ai asumat tu.

            Exact asta țin să-ți spun: curajul tău, dragostea ta de libertate, forța ta și a colegilor tăi turci sunt demonstrații admirabile că libertatea există. Citind memorii și jurnale despre închisorile tuturor totalitarismelor care au desfigurat planeta, îi admirăm cutremurați pe oamenii care au străbătut infernul în locul nostru, iluminându-l cu uriașul lor curaj, cu umanitatea lor firavă și de neînfrânt. Și știm, grație lor, că există în om ceva mai puternic decât omul. Tot astfel, citind despre lupta voastră de acum, despre sacrificiile voastre imense de azi, știm că libertatea există – și că există oameni suficient de puternici încât să lupte pentru ea.

           Poate că, uneori, vi se pare că, întrucât v-au închis, sunteți învinși. Vă asigur – fără să fac exerciții de literatură sau de stil – că nu e deloc așa: de pe toată planeta se vede limpede că voi sunteți învingătorii. Dacă mai există vreo speranță pentru ceea ce numim om, de la oameni ca voi vine.

            Vă sunt – ca toți cei îndrăgostiți de libertate, ca toți cei care cred încă în om – recunoscător.  

           Și sper îți pot spune asta cât de curând, față în față, la o cafea turcească.

           Prietenul tău,

            cu admirație,

            Radu Vancu

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 9-a: Cosmin Perța pentru Ali Ahmet Böken

           

Dragă Ahmet,

            Nu mă cunoști, eu sunt Cosmin și sunt un scriitor român. M-am născut într-o dictatură comunistă, dar când împlineam opt ani am scăpat de ea. Eu nu am crescut cu teama de securitate și de poliție politică, așa cum crescuseră părinții mei, eu nu a trebuit să mă feresc să spun ceea ce cred, deși oamenii șușoteau în continuare în jurul meu din inerție, dintr-o spaimă care li se implantase ca o grefă sub piele. Am crescut în libertate. În minciună și manipulare, da, un pion pe o tablă de interese uriașe, dar în libertate și nu-mi pot imagina ce înseamnă să îți fie luată această libertate ultimă, de a te exprima. Prin urmare nu o să te mint și nu o să spun că înțeleg ce se întâmplă în inima ta. Înțeleg spaima, înțeleg furia, înțeleg frustrarea, înțeleg neputința, pentru că le-am trăit la rândul meu, dar nu pot înțelege lipsa de libertate deși știu, cum și tu știi foarte bine, că este unul dintre cele mai fragile lucruri din univers, pe care mulți îl privesc ca pe un dat. Libertatea se pierde. Așa cum se și câștigă. Ce nu se poate pierde însă este demnitatea. Caracteristica aceea finală, cea care face diferența dintre un om și un individ, ceea care, cred eu, alături de smerenie, va conta cel mai mult atunci când ne vom înfățișa în fața Creatorului. Iar demnitatea ta, Ahmet, este neștirbită.

Așa că nu te întrista, drag prieten de la distanță, mii de oameni se gândesc la tine, din libertate, pentru că știu că libertatea lor are un preț și tu ești unul dintre cei care l-au plătit pentru ei. Pentru că ești un exemplu de demnitate și cei ca tine au suferit cel mai mult de-a lungul istoriei, dar tot ei au fost și cei care au pus mereu puținul curaj în inimile oamenilor care i-au urmat pe lungul drum al adevărului.

            Și mai cred ceva, Ahmet, cred că deși suferi, fiind la distanță de copiii tăi, și îți este teamă pentru ei, pentru copiii tăi ești un erou, așa cum ești un erou pentru mine și pentru vocile acelea fără de număr și fără de identitate, amuțite. Pentru oamenii aceia care nu au avut puterea ta și nici nu trebuie să le-o ceri, dar care adânc în interior știu adevărul.

            Nu îți voi ura nimic la final pentru că nimic din ce ți-aș ura eu tu nu ai deja. Curaj, dârzenie, răbdare, verticalitate? Le-ai dovedit din plin. A, ba da, poate ceva la care nici tu nu te-ai gândit încă. Îți urez ca la un moment dat, după mulți, mulți ani, să îi poți ierta. Asta cu adevărat i-ar umili.

            Cu prietenie și încredere,

            Cosmin Perța

Ruxandra Cesereanu – Conferință “Armenocid și rezistență – epopeea lui Franz Werfel”

Ne bucurăm să putem anunța deja o a doua conferință co-organizată de PEN România și Departamentul de Literatură Comparată al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai.

Săptămâna trecută, Miruna Vlada a vorbit despre Suprimarea libertății de expresie a scriitoarelor.

Săptămâna aceasta, mai exact joi, 15 aprilie, de la ora 18, Ruxandra Cesereanu va susține o conferință (tot în format open lecture) despre Armenocid și rezistență – epopeea lui Franz Werfel.

Ca și conferința anterioară, și aceasta va fi transmisă live pe pagina de Facebook a PEN România.

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 8-a: Ioana Morpurgo pentru Zafer Özcan


Zafer Özcan și fiica lui, Ebrar Beyza

Imprisoning voices doesn’t silence discent, it puts a magaphone in its hand.                                                                      

Dragă Zafer,

Azi dimineață aud la știri că țării tale i s-a făcut iar sete de durere. Guvernul turc a anunțat retragerea din Convenția Consiliului Europei pentru Prevenirea Violenței Împotriva Femeilor. Poate că zecile de jurnaliști aflați deja după gratii, printre care și tu, nu erau de ajuns. Cuvinte și femei. De ce-i e atât de frică națiunii tale de libertatea lor ?

            Am găsit pe internet, tradusă în engleză, o scrisoare pentru fiica ta, Ebrar, în care descrii porțiunea de cer vizibilă dincolo de gratiile ferestrei tale – a milky blue sky  – ‘un cer lăptos albastru’.  E ceață aici, în sudul Angliei, acum când îți scriu. Un cer de culoarea uitării, a somnului fără vise, la care nu vreau să mă uit. Mă gândesc la cerul tău, la visele tale, la culoarea memoriei tale. Ai terminat romanul acela de care îi spuneai lui Ebrar în aceeași scrisoare ? Cine sunt oamenii din paginile lui și ce fac ei cu libertatea lor? Ce fac cu frica și disperarea atunci când n-o mai pot conține în sufletul lor? În ce noi legi deghizează ura, în ce uniforme o îmbracă? Pe cine aleg să pedepsească în locul propriei conștiințe? Și cei care iubesc în romanul tău, atunci când pot să iubească, cine sunt? Te ascult, Zafer. Sunt cu tine în celula ta, invizibilă și tăcută, rezemată cu spatele de perete. Și da – văd pe fereastră, dincolo de gratii, bucata ta de cer alb.

            Ciudat cum experiența a jumătate de continent (pe harta căruia e și țara ta), deceniile de comunism în care dreptul la libera expresie a fost cenzurat, dizidența decimată și închisorile pline de ziariști, filosofi, poeți, etc. nu le dă de gândit autorităților turce care au decis că locul tău și al altor jurnaliști, în momentul de față, este după gratii. Tactica asta nu s-a dovedit niciodată, în nici un context istoric, viabilă. Pentru fiecare propoziție cenzurată într-un articol de ziar, mii de alte cuvinte vor fi scrise pe aceeași temă de zeci de alți jurnalisti, în zeci de alte țări. Pentru fiecare scriitor închis pentru ideile sale, sute de alți scriitori vor publica cărți cu aceleași idei peste tot în lumea largă. Pentru fiecare fiică și fiu care au fost forțați să crească fără tatăl sau mama lor, trimiși la închisoare de autorități pentru exprimarea liberă a ideilor lor, se va naște o întreagă generație de dizidenți, nu o generație mută. Singura metodă viabilă de a reduce vocea dizidenței este de a-i asigura un loc legitim în societate, de a o asculta și de a lua în serios ce are de spus.

Ziarele au zis că în drum spre casă, după ce ți-ai dus copii la școală într-o zi ca orice altă zi, ai fost arestat. De-acum înainte, în fiecare dimineață, în drum spre casă, dupa ce îmi voi duce copiii mei la școala aici, la capătul ăstalalt al continentului, voi șopti numele tău. Gândeste-te la asta ca la un fel de rugăciune pentru umanitatea pe care o împărțim, dincolo de națiuni, guverne, geografii, dincolo de timpul prezent ce sângerează.

Cu solidaritate și multă căldură,

Ioana

P.S. Și un poem de Emily Dickinson, scris acum vreo 150 de ani, pentru tine:

No Rack can torture me

No Rack can torture me—
My Soul—at Liberty—
Behind this mortal Bone
There knits a bolder One—

You cannot prick with saw—
Nor pierce with Scimitar—
Two Bodies—therefore be—
Bind One—The Other fly—

The Eagle of his Nest
No easier divest—
And gain the Sky
Than mayest Thou—

Except Thyself may be
Thine Enemy—
Captivity is Consciousness—
So’s Liberty.