Caius Dobrescu – Bled Report
Participarea reprezentanţilor centrului PEN România a fost posibilă datorită sprijinului Institutului Cultural Român, care, în baza parteneriatului încheiat cu centrul nostru, a acoperit cheltuielile de transport şi taxa de conferinţă.
Bledul e un loc despre care ai senzaţia că a rămas neschimbat, că e exact aşa cum îl ştiai, deşi în fapt n-ai mai fost niciodată acolo. Pe de o parte, localnicii îţi spun că e o staţiune cu totul exclusivă, destinată mai ales turiştilor vestici şi slovenilor cu dare de mînă Idee susţinută de faptul că recepţia de bun venit a fost acordată cu generozitate de d-na ministru a culturii din Slovenia într-o reşedinţă de protocol din zonă, în care, după cîte ni s-a şoptit, în mod normal nu calcă picior de simplu sloven. De asemenea, senzaţia de exclusivitate a fost accentuată şi de coincidenţa dintre conferinţa PEN. şi un concurs internaţional de canotaj, transmis de canale sportive prestigioase, desfăşurat pe suprafaţa scînteietoare a lacului Bled.
Dar, cu toate acestea, tu, cel venit din România, nu poţi scăpa de o senzaţie de déjà vu: în aparenţa generală persistă ceva din staţiunile răsărite pe lângă lacurile româneşti de munte în anii 1970. Desigur, aşa cum ne-am aştepta: acolo, mai bine întreţinute ca la noi. Dar, totuşi, ceea ce se oferă privirii seamănă foarte mult cu materializarea experimentului mental de a dispune staţiunea Sovata de jur împrejurul Lacului Sfînta Ana.
Cu o menţiune specială, totuşi, faţă de un fel de monument ciudat, pe care cu nici un chip nu l-ai întîlni într-o staţiune de la noi – şi, în general, în constipatul spaţiu public românesc. Înăuntrul unei vitrine dreptunghiulare, de aproximativ doi metri pe doi, se poate observa un amestec haotic de figurine ciudate, longiline. La o privire mai atentă, rezultă că este vorba, de fapt, despre o configuraţie foarte elaborată şi precisă. Figurine sînt, în fapt, piese de şah (regele şi regina, de vreo 30 de centimetri, în timp ce pionii, de aproximativ 15). Dispuse deloc întîmplător pe o tablă de şah, fiindcă, aşa cum informează textul însoţitor, respectivul monument, datorat „artistului academician” Janez Baljka, reproduce atent „deschiderea Pirc”, denumită astfel după „marele maestru şi teoretician” Vasja Pirc (nu vreţi să ştiţi cum se pronunţă în slovenă acest nume, altfel încărcat de glorie…).
Tabla de şah e acoperită de monede de toate felurile, multe din ele ruginite atît de expresiv încît par să se fi integrat dimensiunii estetice a ansamblului. Expresie, această profuziune monetară, a succesului actului artistic, fiindcă, iată, sufletele privitorilor au fost atît de mişcate, încît au transformat spontan monumentul într-un fel de altar al speranţelor lor celor mai intime.
Lăsînd orice glumă la o parte, prin acest obiect artistic Bledul dovedeşte nu doar cum calculul abstract poate intersecta stimulativ delirul (suprarealismul a dovedit-o, bineînţeles, de ceva vreme), dar şi că imaginaţia poate să transfigureze atît modul în care ne alegem reperele istorice (în acest caz, într-un mod oarecum neaşteptat, e vorba de celebrarea Olimpiadei şahiste din 2002), cît şi limbajul prin care onorăm un eveniment public (aici, o fluiditate oniric-carnavalescă a formelor pe care festivismul ar considera-o complet incompatibilă cu „idolii forului”). Iată deci o lecţie ce rămâne de învăţat (şi cît de greu încă!) în politicile culturale româneşti.
Şi dacă tot am oferit atîta spaţiu (ca să nu mai vorbim de timp) straniilor figurine născocite de Janez Baljka, voi încerca să le folosesc pentru a da o idee despre ceea ce s-a întîmplat – şi probabil că se întîmplă de un impresionant număr de ani – la Bled.
Mă gîndesc mai întîi la raportul dintre diversitatea orizontală şi ordinea verticală. Deşi foarte excentrice şi colorate, exact aşa cum te-ai aştepta să fie personalităţile care compun o societate internaţională de scriitori, acestea sînt, totuşi, atent ierarhizate, asemenea pieselor din jocul de şah.
De exemplu, rolul preşedintelui PEN presupune un travaliu continuu de păstrare a echilibrului (dar şi a distanţei) dintre democraţia participativă şi guvernarea carismatică. Trebuie spus că actualul preşedinte, canadianul John Ralston Saul, a reuşit, aşa cum a făcut-o pe perioada întregului mandat, să consolideze aura funcţiei prin farmecul său retoric foarte personal. Domnia-sa a dat imboldul ambelor dezbateri organizate la Bled (voi reveni imediat cu detalii) printr-un discurs elegant şi stimulativ construit în jurul ideii că: dramatica scădere contemporană a programelor destinate educaţiei şi culturii, ca şi formelor de protejare şi promovare a drepturilor omului, scădere pusă îndeobşte pe seama crizei economice, derivă, de fapt, dintr-un fel de melancolie acidă a guvernanţilor, căzuţi pradă unui pesimism de-a dreptul hobbesian cu privire la natura umană. Actualele politici de austeritate s-au trezit descrise – dacă nu vrem să spunem caricaturizate – drept ceea ce este de aşteptat să facă nişte elite administrative convinse că misiunea lor este să impună cu orice preţ bunul-simţ unor fiinţe lacome, risipitoare şi hoaţe. Austeritatea, în viziunea d-lui Ralston Saul, nu ar fi efectul, ci mai degrabă cauza, sau, în orice caz una din cauzele majore ale actualei Ere a Stagnării (ca să împrumutăm formula prin care gorbaciovismul veştejea brejnevismul). Şi aceasta în primul rînd fiindcă, recurgînd mecanic la soluţii manageriale primite de-a gata, seacă sistematic izvoarele imaginaţiei. Altfel spus, în numele unei filozofii a liberei întreprinderi, „neoliberalismul” (fiindcă în felul acesta s-a convenit să fie numită noua bestie neagră a scriitorilor) ucide fără milă spiritul întreprinderii.
Revenind la alegoria şahistă a lui Janez Baljka, voi spune că ea este, ca să spunem aşa, opozabilă întîlnirii de la Bled în cel puţin patru feluri.
Mai întîi pentru că deşi, în mod istoric, jocul de şah se referă la război, respectiva operă de artă, asemenea Comitetului pentru Pace al PEN care se reuneşte la Bled, urmăreşte fie oprirea oricărei stări de (inter)agresiune, adică îngheţarea în act a războiului, fie, cel puţin, sublimarea actelor de violenţă în polemici şi dezbateri care, pe măsură ce pasiunile se risipesc, se pot transforma în dialog rezonabil.
S-a dovedit, însă, că modalităţile de a realiza un asemenea deziderate îi despart pe pacifiştii literari în două categorii asemănătoare celor două seturi de piese ce se confruntă pe tabla de şah. Pe de o parte, unii atribuie literaturii în primul rînd puterea de a acţiona asupra emoţiilor, aşa cum este cazul autorilor sloveni ai proiectului de Manifest pentru Pace adresat tuturor liderilor politici, religioşi şi spirituali ai lumii, document reprezentînd punctul de plecare al reuniunii propriu-zise a Comitetului Scriitorilor pentru Pace. De cealaltă parte, cei ce consideră că literatura nu va reuşi să înmoaie de la sine inimile tiranilor sau ale celor ce însetaţi de răzbunare, că nu poate impune Organizaţiilor Naţiunilor Unite un „drept la pace” pe cît de generos, pe atît de controversat, ci trebuie să manifeste o rezonabilitate fermă şi o moderaţie încăpăţînată în apelurile PEN la înlocuirea ostilităţilor sîngeroase de orice fel prin tratative. Acestei a doua specii de pacifiştii îi aparţin cei ce au condensat şi editat proiectul Manifestului pe care Conferinţa de la Bled urmează să-l supună aprobării Adunării Generale a PEN Internaţional, ce va avea loc la Québec.
Tabla de şah populată cu două grupări analogice, dar totuşi distincte de himere ne trimite şi înspre faptul că pentru Bled s-au stabilit nu una, ci două teme de dezbatere. Prima dintre acestea, în formularea ei internaţională: A Writer in a Society Reduced to Its Public Sphere?Adică „Scriitorul într-o societate redusă la sfera ei publică”. În intenţia organizatorilor, tema trebuia să coalizeze spiritele împotriva unor forţe economico-ideologice de manipulare a libertăţii de expresie. Luările de poziţie s-au distribuit însă pe un spectru ceva mai larg. Fără îndoială, am auzit exact diatribele împotriva sus-evocatului „neoliberalism” la care ne-ai fi aşteptat. Dar au existat şi voci mai nuanţate, care chiar au încercat să angajeze o reflecţie asupra condiţiei contemporane a literaturii şi, în intimă relaţie cu aceasta, a libertăţii de expresie.
În acest punct trebuie să amintesc contribuţiile româneşti, ambele disponibile pe site-ul centrului nostru PEN. Mă grăbesc să spun că peldoaria vibrantă a colegei noastre, d-na Simona-Graţia Dima, pentru condiţia poeziei de explorare spirituală autonomă, de căutare sau creare personală a sacrului, a adus un moment de autenticitate într-un context cam dominat de lozinci, fie ele cît se poate de bine-intenţionate. În ceea ce mă priveşte, m-am referit la riscul de a reproduce involuntar o faimoasă satiră a lui Hugh Laurie la adresa cîntecelor de protest tipice anilor 1960. După ce intonează o litanie despre relele războiului şi sărăciei în bunul stil rapsodic al lui Bob Dylan, celebrul actor comic britanic ajunge la enunţarea soluţiilor (All we’ve gotta do is…). Moment în care ezită, începe să mormăie, aruncă priviri derutate în stînga şi-n dreapta, iar apoi se adînceşte cu toată energia în muzicuţa ataşată ghitarei.
Ideea mea principală a fost că putem ajunge să ne tememe de o sferă publică invadatoare şi decervelată în primul rînd fiindcă proiectăm asupra ei spaimele noastre, adeseori exorcizate printr-o caricatură grotescă. Datoria morală a literaturii nefiind, totuşi, aceea de a arunca orice vină asupra unor „demoni” aflaţi mereu la îndemînă, ci mai degrabă aceea de a dezvolta, în forme cît mai complexe şi mai subtile, responsabilitatea personală.
Cea de a doua temă, Visible and Invisible Wars, „Războaie vizibile şi invizibile”, ar fi trebuit să se refere, probabil, într-o mai mare măsură la violenţele propriu-zise, la tipul de cruzime pe care oamenii se dovedesc capabil să şi-l aplice cu dărnicie unii altora încă din vremea cînd locuiau în caverne. Unii au înţeles să scromonească adînc după originile violenţei, aşa cum a fost cazul d-lui Sylvestre Clancier (fapt, de altfel, ce n-ar fi trebuit să surprindă pe nimeni care ar fi consultat în prealabil bibliografia acestui poet împătimit de freudianism). Alţii au revenit, însă, încurajaţi de posibilitatea de a vorbi şi despre războaiele „invizibile”, la malversaţiunile neoliberalismului şi a modului în care acesta manipulează limbajul şi taie salariile profesorilor (i.e. pledoaria d-lui Jean-Luc Despax, preşedinte al PEN-ului francez). Au existat însă şi voci care au insistat, foarte oportun aş spune, pe diferenţa dintre de activitatea de bază, definitorie, a scriitorului, care este scrisul, şi activitatea militantă a acestuia. D-na Teresa Salema, reprezentanta PEN-ului protughez, a ţinut să resublinieze ideea, atît de de-la-sine-înţeleasă încît riscă să fie uitată în momente de entuziasm militant, că o cauză, fie ea şi una atît de generoasă ca aceea a păcii, nu trebuie să greveze în nici un fel asupra libertăţii interioare a artiştilor.
De notat este şi reacţia romancierei Ayşe Kulin, reprezentantă a PEN-ului din Turcia. După ce în intervenţia sa d-na Kulin a vorbit cu pasionată nostalgie despre zilele marelui protest împotriva guvernului Erdogan din parcul Gezi (ajuntîndu-mă să-mi reprezint un fel de Piaţa Universităţii cumva inversată, fiindcă în parcul Gezi cultura de tip hippiot susţinea ferm secularizarea, în timp ce la noi ea era bine asezonată cu utrenii şi vecernii mai mult sau mai puţin improvizate), în zona discuţiilor libere scriitoarea nu s-a putut opri să nu remarce că speculaţiile cu iz teoretic la care asista venind dintr-o ţară la a cărei graniţă presează constant Statul Islamic i se părea – citez fidel – „o pură mastrubare intelectuală”.
Ceea ce ne aduce, iată, la un al patrulea posibil sens al alegoricei table de şah de la care am pornit. Fiindcă, voluntar sau nu, d-na Kulin arăta înspre condiţia ironică a scriitorului, prins între reperele sale morale, adeseori maximale, şi severa limitare a posibilităţilor sale efective de intervenţie în lume. Această contradicţie între voinţă şi putinţă poate fi asemănată cu plasarea privitorului între cele două tabere, uşor amestecate, ale alegoricei table de şah de la Bled. Fiindcă, desigur, d-na Kulin avea şi dreptul şi dreptatea de a respinge limba de lemn a unora dintre militantismele pacifiste (deşi nu cred că face dreptate masturbării, fie ea şi intelectuală, cînd i le asociază). Dar, pe de altă parte, e foarte greu de imaginat ce anume ar putea întreprinde responsabil şi eficient o organizaţie de scriitori în faţa exploziilor de demenţă colectivă ale Statului Islamic…
Pentru a încheia, voi spune, totuşi, că pînă şi bănuţii introduşi, în moduri după toate aparenţele extrem de imaginative, de turişti în vitrina monumetului de la Bled îşi aveau echivalentul – pe de o parte în panourile sponsorilor evenimentului (dintre care cel mai vizibil era producătorul de medicamente Krka), iar, pe de altă parte, în ceea ce ne priveşte pe noi, participanţii români, prin sprijinul financiar, evocat deja, primit din partea Institutului Cultural Român, în baza parteneriatului încheiat cu centrul nostru PEN.