PEN România cere eliberarea imediată a jurnalistului Roman Protasevici

[Sursa foto: HotNews]

PEN România consideră inacceptabilă răpirea jurnalistului de opoziție Roman Protasevici de către puterea de stat din Belarus.

Având în vedere circumstanțele răpirii, avem de-a face cu o formă de terorism de stat, la care trebuie să reacționeze deopotrivă organizațiile care protejează libertatea de expresie și autoritățile publice europene.

Toate vocile Europei trebuie să ceară acum eliberarea imediată a lui Roman Protasevici – și sancționarea dură a regimului politic terorist din Belarus. Fiindcă Europa trebuie acum să apere deopotrivă visul european al Belarusului – și pe ea însăși.

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 11-a: Elena Vlădăreanu către Erkan Akkuș

Dragă Erkan Akkuș,

Nu știu nimic despre tine, doar că înainte de a fi fost arestat și condamnat la aproape 7 ani de închisoare ai stat ascuns patru ani. Patru ani! Ce poți face în patru ani? În patru ani, un bebeluș devine un copil care merge, vorbește, mănâncă și se îmbracă singur. În patru ani, poți încheia un ciclu școlar,  în patru ani, poți pierde tot (chiar și în mai puțin de patru ani poți pierde tot). Cum trec patru ani atunci când te ascunzi și te gândeși că în ziua următoare, dar nu în ziua următoare, ce zic eu?, ci acum, în minutul următor, poliția poate veni la ușa și să te închidă pentru nu se știe cât? Te-ai ascuns și de familie, de prieteni? În altă parte, am citit că atunci când ai fost prins, erai în casa părinților tăi și că te-a dat pe mâna poliției cineva de acolo, un vecin poate. Îmi este imposibil să îmi imaginez prin ce ai trecut, ce ai simțit, cum ai stat cu teamă atâta timp. Sau, poate, dimpotrivă, patru ani este o perioadă suficient de lungă încât să poți pretinde că viața ta este normală.

Pentru mine, ca pentru mulți colegi scriitori și jurnaliști culturali din România, libertatea, pierderea libertății, libera expresie sunt mai degrabă noțiuni abstracte. Foarte puțini dintre noi pot spune că au avut de-a face de-a lungul timpului cu cenzura, cu atât mai puțin cu amenințări la adresa vieții, siguranței, libertății, familiei.

Lucrez în presa culturală de 20 de ani. În timpul ăsta, bineînțeles, am auzit deseori despre cenzură și despre încercări de limitare a libertății presei. Dar în România a lucra în presa culturală vine la pachet cu o serie de dezavantaje și privilegii. Un privilegiu ar fi că nimeni nu prea își bate capul cu jurnaliștii care scriu despre cultură, că sunt într-un fel protejați și își pot face treaba fără ingerințe (iar atunci când sunt, acestea sunt mai degrabă amuzante, cum ar fi un regizor de teatru care își imaginează că poate scăpa de supărarea pricinuită de o cronică negativă sunându-l pe directorul publicației și cerându-i ca autorul cronicii să fie dat afară). Dezavantajul ar fi că, tocmai pentru că lipsește miza politică, în presa privată mai ales, salariile sunt mici și joburile jurnaliștilor culturali sunt primele amenințate. Am prins o perioadă, acum mai bine de 15 ani – încă puteam discuta la nesfârșit despre presă scrisă vs online –, când paginile de cultură ale cotidienelor erau primele care dispăreau la restructurări. Dar nimeni nu m-a amenințat vreodată, nici pe mine, nici pe colegii mei care scriau despre cărți, filme, spectacole și niciodată viața mea nu a fost în pericol. Asta nu înseamnă că nu am disperat de multe ori. Dar una e să disperi în libertate și alta e să disperi între gratii. Am citit despre Silivri, locul în care ești închis acum, parcă e descrierea unei nave spațiale.  E mai mare disperarea într-o astfel de închisoare, extrem de sigură, de tehnologizată?  Ce te duce pe tine în pragul disperării? Dorul de familie? De o  viață normală, în care să te vezi cu prieteni, să te plimbi, să mergi la un concert? Ce faci când simți că nu mai poți? Scrii? Citești? Îți imaginezi? Te ajută scrisul să treci dincolo de pereții celulei?

Nu te cunosc, am găsit foarte puține lucruri despre tine, dar mă gândesc la tine și poate într-o zi o să-mi răspunzi la aceste întrebări la o cafea în Istanbul, în timp ce îți treci mâna prin blana unei pisici.

Elena Vlădăreanu

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 10-a: Radu Vancu pentru Nuh Gonultaș

Dragă Nuh Gonultaș,

            M-a indignat și m-a întristat enorm ce am citit despre uriașa nedreptate care ți s-a făcut. Iubesc Turcia, am fost de multe ori acolo la festivaluri de poezie, iubesc Istanbulul – și iau foarte personal tot ce se întâmplă în Turcia. Admir enorm, în plus poezia turcă – și, de asemenea, proza ei de azi, de la Orhan Pamuk la Asli Erdogan și la Burhan Sonmez. În fine, iubesc libertatea – în mod evident, nu așa de mult ca tine, fiindcă în protestele mele din România nu am fost nevoit să-mi asum riscuri atât de mari cum ți-ai asumat tu.

            Exact asta țin să-ți spun: curajul tău, dragostea ta de libertate, forța ta și a colegilor tăi turci sunt demonstrații admirabile că libertatea există. Citind memorii și jurnale despre închisorile tuturor totalitarismelor care au desfigurat planeta, îi admirăm cutremurați pe oamenii care au străbătut infernul în locul nostru, iluminându-l cu uriașul lor curaj, cu umanitatea lor firavă și de neînfrânt. Și știm, grație lor, că există în om ceva mai puternic decât omul. Tot astfel, citind despre lupta voastră de acum, despre sacrificiile voastre imense de azi, știm că libertatea există – și că există oameni suficient de puternici încât să lupte pentru ea.

           Poate că, uneori, vi se pare că, întrucât v-au închis, sunteți învinși. Vă asigur – fără să fac exerciții de literatură sau de stil – că nu e deloc așa: de pe toată planeta se vede limpede că voi sunteți învingătorii. Dacă mai există vreo speranță pentru ceea ce numim om, de la oameni ca voi vine.

            Vă sunt – ca toți cei îndrăgostiți de libertate, ca toți cei care cred încă în om – recunoscător.  

           Și sper îți pot spune asta cât de curând, față în față, la o cafea turcească.

           Prietenul tău,

            cu admirație,

            Radu Vancu

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 9-a: Cosmin Perța pentru Ali Ahmet Böken

           

Dragă Ahmet,

            Nu mă cunoști, eu sunt Cosmin și sunt un scriitor român. M-am născut într-o dictatură comunistă, dar când împlineam opt ani am scăpat de ea. Eu nu am crescut cu teama de securitate și de poliție politică, așa cum crescuseră părinții mei, eu nu a trebuit să mă feresc să spun ceea ce cred, deși oamenii șușoteau în continuare în jurul meu din inerție, dintr-o spaimă care li se implantase ca o grefă sub piele. Am crescut în libertate. În minciună și manipulare, da, un pion pe o tablă de interese uriașe, dar în libertate și nu-mi pot imagina ce înseamnă să îți fie luată această libertate ultimă, de a te exprima. Prin urmare nu o să te mint și nu o să spun că înțeleg ce se întâmplă în inima ta. Înțeleg spaima, înțeleg furia, înțeleg frustrarea, înțeleg neputința, pentru că le-am trăit la rândul meu, dar nu pot înțelege lipsa de libertate deși știu, cum și tu știi foarte bine, că este unul dintre cele mai fragile lucruri din univers, pe care mulți îl privesc ca pe un dat. Libertatea se pierde. Așa cum se și câștigă. Ce nu se poate pierde însă este demnitatea. Caracteristica aceea finală, cea care face diferența dintre un om și un individ, ceea care, cred eu, alături de smerenie, va conta cel mai mult atunci când ne vom înfățișa în fața Creatorului. Iar demnitatea ta, Ahmet, este neștirbită.

Așa că nu te întrista, drag prieten de la distanță, mii de oameni se gândesc la tine, din libertate, pentru că știu că libertatea lor are un preț și tu ești unul dintre cei care l-au plătit pentru ei. Pentru că ești un exemplu de demnitate și cei ca tine au suferit cel mai mult de-a lungul istoriei, dar tot ei au fost și cei care au pus mereu puținul curaj în inimile oamenilor care i-au urmat pe lungul drum al adevărului.

            Și mai cred ceva, Ahmet, cred că deși suferi, fiind la distanță de copiii tăi, și îți este teamă pentru ei, pentru copiii tăi ești un erou, așa cum ești un erou pentru mine și pentru vocile acelea fără de număr și fără de identitate, amuțite. Pentru oamenii aceia care nu au avut puterea ta și nici nu trebuie să le-o ceri, dar care adânc în interior știu adevărul.

            Nu îți voi ura nimic la final pentru că nimic din ce ți-aș ura eu tu nu ai deja. Curaj, dârzenie, răbdare, verticalitate? Le-ai dovedit din plin. A, ba da, poate ceva la care nici tu nu te-ai gândit încă. Îți urez ca la un moment dat, după mulți, mulți ani, să îi poți ierta. Asta cu adevărat i-ar umili.

            Cu prietenie și încredere,

            Cosmin Perța

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 8-a: Ioana Morpurgo pentru Zafer Özcan


Zafer Özcan și fiica lui, Ebrar Beyza

Imprisoning voices doesn’t silence discent, it puts a magaphone in its hand.                                                                      

Dragă Zafer,

Azi dimineață aud la știri că țării tale i s-a făcut iar sete de durere. Guvernul turc a anunțat retragerea din Convenția Consiliului Europei pentru Prevenirea Violenței Împotriva Femeilor. Poate că zecile de jurnaliști aflați deja după gratii, printre care și tu, nu erau de ajuns. Cuvinte și femei. De ce-i e atât de frică națiunii tale de libertatea lor ?

            Am găsit pe internet, tradusă în engleză, o scrisoare pentru fiica ta, Ebrar, în care descrii porțiunea de cer vizibilă dincolo de gratiile ferestrei tale – a milky blue sky  – ‘un cer lăptos albastru’.  E ceață aici, în sudul Angliei, acum când îți scriu. Un cer de culoarea uitării, a somnului fără vise, la care nu vreau să mă uit. Mă gândesc la cerul tău, la visele tale, la culoarea memoriei tale. Ai terminat romanul acela de care îi spuneai lui Ebrar în aceeași scrisoare ? Cine sunt oamenii din paginile lui și ce fac ei cu libertatea lor? Ce fac cu frica și disperarea atunci când n-o mai pot conține în sufletul lor? În ce noi legi deghizează ura, în ce uniforme o îmbracă? Pe cine aleg să pedepsească în locul propriei conștiințe? Și cei care iubesc în romanul tău, atunci când pot să iubească, cine sunt? Te ascult, Zafer. Sunt cu tine în celula ta, invizibilă și tăcută, rezemată cu spatele de perete. Și da – văd pe fereastră, dincolo de gratii, bucata ta de cer alb.

            Ciudat cum experiența a jumătate de continent (pe harta căruia e și țara ta), deceniile de comunism în care dreptul la libera expresie a fost cenzurat, dizidența decimată și închisorile pline de ziariști, filosofi, poeți, etc. nu le dă de gândit autorităților turce care au decis că locul tău și al altor jurnaliști, în momentul de față, este după gratii. Tactica asta nu s-a dovedit niciodată, în nici un context istoric, viabilă. Pentru fiecare propoziție cenzurată într-un articol de ziar, mii de alte cuvinte vor fi scrise pe aceeași temă de zeci de alți jurnalisti, în zeci de alte țări. Pentru fiecare scriitor închis pentru ideile sale, sute de alți scriitori vor publica cărți cu aceleași idei peste tot în lumea largă. Pentru fiecare fiică și fiu care au fost forțați să crească fără tatăl sau mama lor, trimiși la închisoare de autorități pentru exprimarea liberă a ideilor lor, se va naște o întreagă generație de dizidenți, nu o generație mută. Singura metodă viabilă de a reduce vocea dizidenței este de a-i asigura un loc legitim în societate, de a o asculta și de a lua în serios ce are de spus.

Ziarele au zis că în drum spre casă, după ce ți-ai dus copii la școală într-o zi ca orice altă zi, ai fost arestat. De-acum înainte, în fiecare dimineață, în drum spre casă, dupa ce îmi voi duce copiii mei la școala aici, la capătul ăstalalt al continentului, voi șopti numele tău. Gândeste-te la asta ca la un fel de rugăciune pentru umanitatea pe care o împărțim, dincolo de națiuni, guverne, geografii, dincolo de timpul prezent ce sângerează.

Cu solidaritate și multă căldură,

Ioana

P.S. Și un poem de Emily Dickinson, scris acum vreo 150 de ani, pentru tine:

No Rack can torture me

No Rack can torture me—
My Soul—at Liberty—
Behind this mortal Bone
There knits a bolder One—

You cannot prick with saw—
Nor pierce with Scimitar—
Two Bodies—therefore be—
Bind One—The Other fly—

The Eagle of his Nest
No easier divest—
And gain the Sky
Than mayest Thou—

Except Thyself may be
Thine Enemy—
Captivity is Consciousness—
So’s Liberty.

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 7-a: Claudiu Komartin pentru Vahit Yazgan

Domnule Vahit Yazgan,

      Am aflat cu tristețe despre situația în care vă găsiți, iar amărăciunea mea a crescut descoperind, din surse legitime și demne de încredere, care au fost împrejurările în care s-a ajuns la condamnarea dumneavoastră pentru un delict cețos, mai bine spus pentru o bănuială sau o vină imaginară. Plătiți scump pentru activitatea dumneavoastră ca jurnalist, iar abuzurile la care ați fost și sunteți supus fac cinste meseriei pe care v-ați făcut-o, atât cât știu și înțeleg, cu probitate mai bine de două decenii.

       Fiind convins că v-ați păstrat, în anii de când sunteți întemnițat, valorile morale și libertatea interioară, doresc să îmi exprim solidaritatea cu dumneavoastră și să vă transmit, ca unui coleg scriitor cu o puternică conștiință a misiunii sale publice, gândul meu bun și mulțumiri pentru că demonstrați astfel noblețea și importanța îndeletnicirii dintotdeauna a celor care, în condiții grele pentru democrație, rămân fermi pe pozițiile pe care sunt deciși să le apere prin activitatea lor în slujba pluralității și a libertății de exprimare.

       Nădăjduind că starea dumneavoastră de sănătate nu va fi și mai mult primejduită de condițiile încarcerării la care sunteți supus în prezent, vă asigur că situația în care vă aflați nu este necunoscută și nu trece nerecunoscută în lumea celor pentru care rămâne de căpătâi afirmarea valorilor cardinale ce dau sens libertății și adevărului. Adevărata putere a unei societăți – și a umanității în ansamblul ei – rezidă în aceste valori pe care încercăm, în contexte politice și istorice neasemănătoare, să le apărăm împreună. Iar dacă și când vă veți simți copleșit de greutățile izolării și ale persecuției, vreau să știți că nu sunteți singur, ci rămâneți înconjurat de prețuirea unui confrate din alt tărâm care înțelege că suferința dumneavoastră nu este nici abstractă, nici dezonorantă și în nici un caz lipsită de însemnătate, cum probabil încearcă temnicerii dumneavoastră să vă convingă.

    Dimpotrivă: prin concretețea ei, ea vorbește exact despre noblețea și însemnătatea enormă a celor care suferă, precum dumneavoastră, în numele adevărului.

       Claudiu Komartin

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 6-a: Mariana Gorczyca pentru Faruk Akkan

            Dragă Faruk Akkan,

            Când am aflat că ești încarcerat în penitenciarul de la Silivri, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut pe internet informații despre acest district și oraș, situat pe malul Mării Marmara.

           Am fost surprinsă să găsesc pe Wikipedia nu numai informații istorice, geografice, demografice, ceea ce se află în mod obișnuit pe o pagină enciclopedică de prezentare a unui loc. Ci și această precizare care mi-a dat de gândit: ”Construită în 2008, cea mai mare închisoare din Europa este situată la 99 km vest de Silivri.”

            Și mi-am amintit ceva: teoreticienii totalitarismului ne-au atras în atâtea rânduri atenția că ”noul om”, docil, conformist este obținut ca la șah, cu premeditate mutări, care să pregătească mutarea decisivă.

           Dragă Faruk Akkan, aceste rânduri sunt despre empatie, suport, admirație pentru curajul și profesionalismul tău, pentru că, așa cum un doctor, un pilot trebuie să își facă ireproșabil datoria, tot astfel un jurnalist profesionist trebuie să își respecte misiunea sa: să practice și să apere libetatea de expresie!

            Mariana Gorczyca

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 5-a: Bogdan Ghiu pentru Mehmet Baransu

            Iubite coleg,

            Îți scriu din România, țară care a cunoscut foarte bine, până în urmă cu nu atât de mult timp încât amintirile să fi dispărut în totalitate, ororile și ravagiile dictaturii, ale lipsei de libertate și de pluralism, ale închiderii gurii și minții cu forța și ale încarcerării adevărului prin cenzură și prin auto-cenzură, prin represiune și prin tăcere, lașitate, orbire și mințire de sine. Cu atât mai importantă este lupta ta și a colegilor tăi, pentru că, știi asta cel mai bine, chiar dacă s-a dorit neutralizarea ta, scoaterea ta și a colegilor tăi din arena luptei pentru adevăr și ținerea ta „la secret”, chiar și din poziția și din situația în care ai fost pus, lupta ta continuă, tu continui lupta, chiar dacă, aparent, gura ți-a fost pecetluită și mâinile, legate. Pentru că acum tu, voi, încarcerații cuvântului liber, faceți parte din adevărul care se încearcă a fi ascuns, ținut sub tăcere, reprimat și ocultat, și care tocmai de aceea trebuie spus, preluat, repetat, susținut, scandat, tare și răspicat, ca însuși Numele Adevărului care trebuie, așa cum ai făcut tu însuți, dezvăluit, aruncat în fața celor care vor să-l facă uitat. Scriindu-ți, nu doresc decât să te sprijin moral să continui să lupți, în primul rând cu descurajarea, asigurându-te (dar asta tu știi foarte bine) că Dreptatea este de partea ta, de partea noastră, a cuvântului liber, plural, diferit. Și că numai adevărata separație a puterilor – o presă liberă și o justiție liberă – poate asigura adevărata putere a oricărei țări, a oricărei comunități, a oricărei societăți. Cine fură puterea o pierde. Dar acesta este un adevăr numai al nostru, secretul nostru, multimilenar.

            Curaj în continuare! Sper să ne și putem vorbi într-o bună zi!

            Bogdan Ghiu

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 4-a: Sabina Fati către Hidayet Karaca

Dragă Hidayet Karaca,

      Îți scriu din România, cu admirație pentru sacrificiul pe care îl faci în numele adevărului, cu multă compasiune pentru familia ta, care suferă atât de mult, cu gândul că exemplul tău îi va face mai puternici pe copiii tăi și le va oferi un drum de viitor.

     Cunosc instrumentele unui stat care vrea să controleze viețile cetățenilor lui nu doar din istorie, ci în mod direct din adolescența mea petrecută în ultimii ani ai dictaturii. Mult înainte să mă nasc eu, în anii 50, familia mea a fost nevoită să suporte multe dintre ororile stalinismului, terenurile și casele ne-au fost luate, mama și bunica mea au primit domiciliu forțat, au fost interogate, chinuite, obligate să accepte adevărul lor.

    Nu vreau să compar, doar să-ți spun că înțeleg cât de greu poate fi și cât ilogic e totul. Nu pot să cuprind cu imaginația suferința prin care treci, încercările fizice și psihice la care ești supus, lipsurile de toate felurile. Totul pentru a demonstra că nu întreg adevărul poate fi spus.

Îmi aduc aminte de cenzura care guverna totul în România, de la buletinele de știri, la cărțile de istorie; de la filmele admise în cinematografe, la romanele traduse; de la melodiile care puteau fi ascultate la radio, la versurile care puteau fi publicate. Totul era trucat și parcă nici nu ne mai trăiam propriile noastre vieți.

    Dar știu că ție îți este chiar mai greu, fiindcă pe tine nu doar te-au cenzurat, ci pur și simplu ți-au pus călușul în gură să nu mai spui nimic, fiindcă vor să te ascundă, să te facă să taci pentru totdeauna, să te facă să-ți fie frică pentru tine și pentru ai tăi.

     Mai știu, însă, că nu te lași doborât, că reziști cum poți mai bine, că speri la o viață în care să poți din nou vorbi la microfon, în care îți poți spune părereile liber, în care vei scrie despre toate atrocitățile pe care le-ai trăit, pentru ca cei din jurul tău să înțeleagă diferența dintre bine și rău, iar istoria să nu se mai repete.

     Să ai curaj, putere și speranță!

    Sabina Fati

PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 3-a: Bogdan Crețu către Sedat Laçiner

Dragă domnule profesor Sedat Laçiner,

Sunt și eu profesor, am o carieră academică și un nume pentru care am muncit ani la rând. Nici nu îmi pot imagina cum ar fi ca un sistem opresiv, absurd, să mă decupeze dintr-odată din viața mea și din munca mea și să mă închidă în penitenciar fără să-mi dea dreptul să mă apăr. Noi, românii, am ieșit de 30 de ani dintr-un regim totalitar: nu avem voie să uităm frica, absurdul, abuzul de putere care au schilodit viețile părinților noștri. Teribilul abuz ale cărui victime sunteți dumneavoastră și atâția alții ne arată că oricând se poate pierde libertatea, în numele unor valori pe care nici măcar nu le atacați. În numele Binelui se poate comite Răul. De aceea, privim cu stupoare și îngrijorare către țara dumneavoastră. Din păcate, trăiți de patru ani și jumătate într-o realitate care îl imită pe Kafka. Am citit și răs-citit emoționanta dumneavoastră scrisoare către Hasan Cemal. Aveți dreptate: nu e numai o poveste personală, e tragedia unei țări. Vă felicit pentru curajul de a nu fi complezent și de a nu tăcea. Promitem că nici noi nu vom tăcea de aici, din lumea liberă. Și că ne vom învăța lecția! Credem, naivi, că democrația, odată obținută, nu mai poate fi deturnată. Cine știe, poate au fost momente când așa ați crezut și dumneavoastră. În numai câțiva ani, v-ați trezit că trăiți într-o țară care interzice libertatea de exprimare și care transformă în inamici politici personalitățile care își spun punctul de vedere și care strivește, cinic, viețile unor intelectuali de marcă numai pentru a da un exemplu public de exercitare discreționară a puterii. Nu avem voie să nu învățăm ce e de învățat din experiența dumneavoastră. Nu avem voie să vă uităm. Suntem alături de dumneavoastră, sperăm că libertatea va învinge.

Bogdan Crețu