PEN Cehia - Aniversarea a 90 de ani, Praga, 12-14 februarie 2015
Magda Carneci (PEN România) English
PEN România în cadrul PEN International: istorie, contextualizare locală, dezvoltare ulterioară
Trebuie să mărturisesc că înaintea de revoluția din decembrie 1989 care a dus la căderea regimului naționalist-comunist al lui Ceaușescu, auzisem vag despre PEN International. Foarte tânără poetă și eseistă pe atunci, aflasem din rumori despre cazurile scriitorilor disidenți care „tulburau” apele stătute ale micii noastre lumi literare. De pildă, în legătură cu prozatorul Paul Goma la finele anilor 1970, când și-a exprima public solidaritatea cu Charta 77 din Cehoslovacia și a cerut respectarea drepturilor omului în România; sau, în anii 1980, în legătură cu poetul Dorin Tudoran care s-a opus prin scrisori deschise controlului dictatorial al societății românești. Mi-aduc aminte că atunci s-a vorbit despre sprijinul lor venit din partea PEN International, ceea ce în condițiile de atunci conta enorm. Faptul că exista o organizație internațională care apăra scriitorii aflați în dificultate din motive politice mi s-a părut extraordinar. PEN avea o anumită aură de legendă, era o gură de oxigen, o speranță tenace, invincibilă. Și cred că în general, scriitorii est-europeni disidenți s-au sprijinit măcar psihologic pe ajutorul PEN International, care a luptat mult și pentru Vaclav Havel, de pildă, pentru că tot ne aflăm la Praga.
În plus, după revoluțiile liniștite și violente care au măturat regimurile totalitariste din Europa centrală și de est în anii 1989-1990, PEN International a venit prompt cu invitația de a recrea cluburi PEN în aceste țări europene, care aveau deja o tradiție literară critică, angajată, încă de dinainte de cel de-al doilea război mondial, care a adus după el comunismul. Dar și scriitorii din aceste state aveau dorința de a se insera în această organizație care reprezenta o rețea supranațională puternică, influentă, dincolo de granițe și de regimuri politice, o organizație care depășea frontierele limbilor și culturilor naționale în vederea unui ethos civic comun. Acesta a fost și rămâne marele atu al organizației, care s-a dezvoltat de altfel ulterior spre o adevărată dimensiune modială, ce cuprinde acum toate continentele.
Astfel, în 1990 poeta Ana Blandiana a fost invitată în luna mai la Viena, la congresul mondial anual al PEN International, unde s-au reînființat PEN Cluburile naționale pentru țările fost comuniste. În septembrie 1990, Ana Blandiana a creat noul PEN românesc la care a invitat scriitori și publiciști cunoscuți[i]. Tot atunci, chiar eu însămi, întrucât fusesem activ implicată în evenimentele politice și civice ale Revoluției din decembrie 1989, am ajuns să fac parte într-un mod natural dintre primii membri ai PEN România, acest club de elită al scriitorilor și intelectualilor publici români. PEN Club România a fost foarte activ în anii 1990 și prima parte a anilor 2000, a organizat dezbateri naționale și internaționale, a luat poziție față de derapajele politice din societatea românească a epocii, a semnat, alături de alte PEN cluburi naționale, apeluri propuse de PEN International în legătură cu cazuri grave de scriitori aflați în pericol și care ne aminteau de propriile noastre dificultătți de dinainte de 1990.
Abia ulterior am aflat că a existat un prim PEN-Club în România din perioada interbelică. Deja în 1922, adică la un an de la înființarea PEN Clubului la Londra, s-a creat o filială românească la București, din care au făcut parte de-a lungul timpului personalități literare cunoscute (Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Victor Eftimiu și mulți alții)[ii]. Nu pot decât să admir rapiditatea reacției scriitorilor români de atunci, aflați într-o spontană sincronizare cu fenomenul internațional. PEN Clubul român a participa de altfel și la congresele interbelice ale PEN de la Berlin, Viena, Dubrovnic și altele. Dar din 1945, după instalarea influenței sovietice în România, acest club ca și multe altele instituții și organizații independente, a dispărut, a fost interzis.
Dar ce e mai surprinzător, am aflat doar recent că a existat o formă convențională de PEN club chiar și în perioada comunistă. E uimitor poate, dar în perioada de liberalizare politică și socială dintre 1968 și 1973 s-a înființat un PEN Club în România, care funcționa strict formal, ca un fel de secție de relații internaționale a Uniunii Scriitorilor Români de-atunci, cu servituțile de rigoare legate de tutela comunistă. Un poet important al regimului, Eugen Jebeleanu, a fost la un moment dat președinte al PEN Clubului român, din care făceau parte și alți scriitori agreați de regim precum Horia Lovinescu, Radu Boureanu, George Ivașcu, Corneliu Leu sau Alexandru Balaci. Dar acest PEN club era o structură cvasifictivă, creată de regimul comunist pentru ca şi România să fie afiliată la această organizație mondială de prestigiu. Deși se pare că au existat și câteva benefice inițiative de solidarizare cu cazuri din alte părți, ândepărtate, ale lumii, totuși în mod fundamental, PEN-Clubul românesc din acea perioadă nu avea cum să fie independent și eficace, prin lipsa posibilităţii de exercitare a spiritului critic. Dovada impotenței acestui club este și faptul că era aproape necunoscut de masa scriitorilor români, care se raportau mai degrabă la PEN International din afara frontierelor țării, întrucât cel dinăuntru era aservit unui regim opresiv.
Revenind la epoca noastră, cred că, după perioada de efervescență dintre 1990 și 2004 când PEN-ul românesc a fost condus de Ana Blandiana, (iar secretar PEN a fost Denisa Comanescu), în anii 2005-2010 PEN clubul român a trecut printr-o fază mai amestecată, poate confuză, oricum discretă, o fază de adaptare la o nouă realitate socio-economică internă, marcată de irumperea unui capitalism sălbatec și a unei vieți politice teribil de instabile, care a forțat scriitorii și jurnaliștii să se adapteze unor condiții de viață și de lucru fluctuante, instabile, adeseori dramatice, ceea ce i-a făcut mai puțin disponibili pentru solidaritatea cu cauzele internaționale.
În 2011 am preluat o organizație intrată într-un anume con de umbră, pe care cred că am reușit să-l depășim. În afară de coalizarea cu inițiativele venite de la PEN International pentru cauze dintre cele mai diverse, PEN România a lansat în decembrie 2013, împreună cu PEN Moldova, o „Declarație pentru sprijinirea opțiunii pro-europene a poporului ucrainean” – declarație care a fost larg preluată de presa română, și care a fost ulterior semnată de PEN Ucraina și de mai multe PEN cluburi din regiunea central-sud-est europeană. Deși la vremea respectivă această declarație părea prea timpurie, chiar hazardată, ea s-a dovedit în timp corectă în semnalarea începerii unui conflict militar periculos, care durează și azi.
În 2013 am înființat Premiul PEN România, care se acordă anual unei cărți ce promovează valorile morale, memoriale și politice susținute de organizația noastră[iii]. Acest premiu dorește să sublinieze latura creativă, literară, a PEN clubului nostru, în același fel în care PEN International organizează anual excelente festivaluri de poezie, spectacole și dezbateri în diverse locuri din lume, ceea ce compensează „activismul acerb” pe care organizația noastră, acum mondială, e obligată să-l manifeste continuu față de suferințele civice sau politice ale scriitorilor din lumea întreagă. Și o mică mândrie personală: la concursul „New Voices” al PEN International din 2014, candidata noastră, tînăra poetă Amalia Cernat a ajuns printre cei 3 finaliști din numeroșii candidați provenind din peste 120 de țări.
Acestea fiind zise, am impresia, poate subiectivă, a unei anumite relaxări a PEN cluburilor europene din cauza unei perioade de stabilitate relativă, care, iată pare să se apropie de final; o altă cauză posibilă ar fi că, cu vremea, au intrat în PEN cluburi mulți scriitori de calitate dar poate mai puțin doritori să se implice în acțiunea civică, în dezbaterea de idei specifice PEN. Ca să menții energia implicată, combativă a PEN Cluburilor din Europa actuală, mi se pare că problema calității noilor membri devine urgentă și, în ce privește PEN România, am de gând să introduc o nouă grilă de selecție, în care criteriul participării active la viața publică și al implicării în problematica specifică PEN să fie esențial. Modul în care scriitorul european de azi se simte responsabil pentru ceea ce se întâmplă pe scena locală, regională, dar și pe cea globală, sensibilitatea lui la cazurile scriitorilor din alte părți de lume defavorizate, sau la panta pe care o ia civilizația euro-atlantică actuală, rămân chestiuni deschise, urgente, ca să nu spun controversate, la care va trebui să avem curajul să medităm fiecare în parte și să găsim modalități de a acționa toți împreună.
Multumesc în final Institutului Cultural Român și filialei sale ICR
Praga pentru sprijinul financiar și logistic acordat pentru participarea
mea la acest eveniment.
[i]Atunci au intrat în PEN intelectuali români de renume ca Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Nicolae Manolescu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Dinescu, Mircea Martin, Romulus Rusan, Nicolae Prelipceanu și alții.
[ii] Vezi procesele-verbale ale unor ședințe, consemnate de traducătorul Radu Cioculescu, secretar al PEN Clubului romîn de atunci. Acete procese-verbale au fost puse la dispoziția publicului de către istoricul literar Barbu Cioculescu.
[iii]În 2013, premiul a fost luat de Fundația Academia Civică prin Ana Blandiana și Romulus Rusan, iar în 2014, el a fost primit de filosoful Gabriel Liiceanu.
Magda Carneci (PEN Romania)
Romanian PEN within PEN International: history, local contextualization, future development
I must confess that before the Revolution of December 1989 which led to the fall of Ceausescu’s nationalist-communist regime, I had only vaguely heard about PEN International. A very young poet and essayist at that time, I had learned from rumors about the cases of some dissidents who “troubled” the stale waters of our small literary world. For instance, about prose writer Paul Goma, at the end of the 70s, when he publicly expressed his solidarity with the movement Charter 77 in Czechoslovakia and asked for the respect of human rights in Romania; or, in the 80s, about poet Dorin Tudoran, who wrote open letters opposing the dictatorial control of the Romanian society. I remember there was talk then about the moral and media support they got from PEN International, which counted enormously under the given circumstances. I thought it extraordinary that there should be an international organization defending writers in difficulty for political reasons. PEN had a certain aura of legend, it was a breath of fresh air, a tenacious, invincible hope. And I think that, in general, the dissident East European writers found at least psychological support in PEN International, which also helped Vaclav Havel, if I’m not wrong, since we are in Prague.
Moreover, after the peaceful or violent revolutions which swept away Central and Eastern Europe’s totalitarian regimes in 1989-1990, PEN International promptly came with the invitation to create PEN clubs in those European countries. It was in fact a historic reparation, as these countries had had a committed literary traditions and PEN Clubs dating back from before WW2, which brought communism in its wake. On the other side, the writers from these Central-Eastern European countries nurtured the wish to be embedded in this organization which represented a strong, influential supra-national network, beyond historical borders and political regimes, an organization which exceeded the limitations of national languages and local cultures, aiming at a common civic ethos. This has been the great trump of the organization, which actually developed, subsequently, towards a worldwide dimension, now encompassing all the continents.
Indeed, in May 1990, Romanian poet Ana Blandiana was invited to Vienna, at the annual world congress of PEN International, where the national PEN clubs for the former communist countries were resurrected. In September 1990, Ana Blandiana created the new Romanian PEN, inviting well known writers and publicists to be its members (Andrei Plesu, Gabriela Adamesteanu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Romulus Rusan a.o.). It is at that time that I also naturally joined the first members of PEN Romania, this elite club of the Romanian public writers and intellectuals, as I had been actively involved in the political and civic events of the December 1989 revolution. During the 1990s and the early 2000s, PEN Club Romania was very active, organizing national debates and a few international meetings, taking a stand against the political slippages in the Romanian society of the time, and signing, together with other national PEN Clubs, appeals launched by PEN International in connection with grave cases of writers at risk in other parts of the world, which reminded us of our own difficulties before 1990.
Only subsequently did I learn that there had been a first Pen-Club in Romania in the inter-war period. As early as 1922, that is one year after the creation of the PEN Club in London, a Romanian branch was created in Bucharest, which included, over time, leading literary personalities (Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Victor Eftimiu and many others)[i]. I can only admire the quick reaction of the Romanian writers of that time, who were in a spontaneous synchronicity with the international phenomenon (it was also the case of the Czechoslovakian PEN which joined the club in 1924). As a matter of fact, the Romanian PEN Club participated in the interwar PEN congresses in Berlin, Vienna, Dubrovnic and other locations. However, starting 1945, after the Soviet influence swept over Romania, this club, like all independent institutions and organizations disappeared, banned by the communist regime.
However, what is more surprising, I have learned only recently that there was a conventional form of PEN club even during the communist period. This might be surprising, but during the age of political and social liberalization between 1968 and 1973, a PEN Club was also founded in Romania, which functioned strictly formally, like a sort of a section of international relations within the Romanian Writers’ Union of the time, with obvious servitudes and limitations, linked to the communist tutelage. A major poet of the regime, Eugen Jebeleanu, was the chairman of the Romanian PEN Club at the time, which also included other writers agreed by the regime, such as Horia Lovinescu, Radu Boureanu, George Ivascu, Corneliu Leu or Alexandru Balaci. Yet, this PEN club was a quasi-fictitious structure, created by the communist regime for Romania to be affiliated to this prestigious international organization. Although it seems there were also a few benefic initiatives of solidarity with cases in other, remote parts of the world, especially the so-called ‘Third World’, the Romanian PEN club of the time could not be independent and efficient, due to the lack of the possibility to exercise a critical spirit. The proof of the impotence of that club is also the fact that it was virtually unknown to the mass of Romanian writers, who would rather relate to PEN International outside the country’s borders, since the one at home was submitted to an oppressive regime.
Returning to our time, I think that, after the buoyant period between 1990 and 2004, when the Romanian PEN was chaired by Ana Blandiana, (and secretary general was Denisa Comanescu), over 2005-2010, the Romanian PEN went through a more mixed, perhaps confused, at any rate discreet phase – a phase of adjustment to a new domestic socio-economic reality, marked by the emergence of a savage capitalism and by a frightfully unstable political life, which forced the writers and the journalists to adapt to fluctuating, unstable, often dramatic living and working conditions, which made them less responsive to solidarity with international causes.
In 2011, I took over an organization which had entered a certain cone of grayness, so to say which I hope we have managed to overcome. Besides joining in the initiatives from PEN International for the most diverse causes, in December 2013, PEN Romania, together with PEN Moldova, launched a „Declaration for supporting the pro-European option of the Ukrainian people,” which was widely covered in the Romanian media and which was subsequently signed by PEN Ukraine and by several PEN Clubs from the Central-Southeast European region. Although at the time this declaration seemed too early, even risky, over time it has proved correct in signaling the outbreak of a dangerous military conflict, which is raging on even today.
In 2013, I created the Romania PEN Prize, which is granted every year to a book promoting the moral, memorial, and political values advocated by our organization.[ii] This prize is meant to underscore the creative, literary dimension of our PEN Club, just like PEN International holds excellent annual poetry festivals, shows and debates in various spots around the world, which compensates the „fiery activism” that our now worldwide organization must always show in regard of the civic or political sufferings of the writers across the world. And a small note of personal pride: at the „New Voices” competition of PEN International 2014, our candidate, the young poet Amalia Cernat was among the three finalists from the numerous candidates coming from more than 120 countries.
Having said that, I have perhaps the subjective impression of a certain relaxation of the European PEN clubs, due to a period of relative stability, which is now drawing to an end. Another possible cause might be that, in time, many quality writers have joined PEN clubs, but perhaps they were less willing to get involved in civic action, in the debate of ideas specific to PEN. In order to maintain the committed, pugnacious energy of the PEN Clubs in nowadays Europe, it seems to me that the problem of the quality of the new members becomes urgent. As concerns PEN Romania, I intend to promote a new grill of selection, with key criteria such as the active participation in public life and the involvement into the specific problematic of PEN. The way in which today’s European writers feel responsible towards what is happening on the local, regional, but also the world scene, their sensitivity to the cases of the writers from other disadvantaged parts of the world, or to the slope down which the present-day Euro-Atlantic civilization is undergoing, are open, urgent questions, not to call them controversial, provocative: these are question on which we must have the courage to meditate each one of us, and to find ways to act all together.
I wish to thank Romanian Cultural Institute in Bucharest and in Prague
for the sponsoring of my participation in this event.