Poeme

POEME

 

Spune-mi

 

Nu ai crezut

că poţi învinge doar atunci

când renunţând la orice armă,

vei lupta cu propria imagine

pentru eliberarea ta.

 

Nu te vei mai putea privi

în oglinzile care să te arate

slab sau trufaş,

neînfricat sau laş,

după dorinţă…

 

Ţi s-a mai spus,

dar nu ai crezut…

 

În ţara fără de oglinzi,

care îţi va mai fi chipul,

te vei întreba atunci

încă o dată, şi vei afla,

dacă vei lăsa răspunsul

să vină de la sine.

 

Ce vei avea de pierdut,

când căutarea va fi

singura realitate posibilă?

 

„Care este drumul?”,

se-ntreabă cel care merge,

fără să ştie, pe singurul drum

pe care poate s-ajungă…

 

Unde să ajungă

dacă el este deja acolo,

chiar dacă nu poate încă să ştie

că este câştigătorul?

 

Ce competiţie este mai de temut

decât aceea în care tu

eşti singurul concurent îndârjit?

 

Dar cum mai poţi lupta

când adversarul poartă,

drept amuletă,

doar chipul tău?

 

„Alungă toate speranţele”, ţi s-a spus,

pentru a putea să speri cu adevărat!

 

Dar, spune-mi, la ce mai este bună speranţa

pentru cel care are deja totul?

Sau cunoaşterea drumului de întoarcere,

pentru cel care a ajuns?…

 

 

Când totul se pierde

 

Ceasul nu s-a oprit dar orele

nu se mai văd marcate

pe cadranul Timpului

ce stă pe loc, în contemplare.

 

Perspectiva nu s-a pierdut

dar obiectele nu se mai văd

delimitate pe întinderea pură

a Spaţiului – cel fără de nume.

 

Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea

nu se mai vede la orizont

în aşteptarea fiinţei ce se revolta

cândva, undeva, în ţara uitării…

 

Totul este la locul său ca altădată

deşi totul nu mai înseamnă nimic

când se pierde în spaţiul fără de timp,

în timpul fără de spaţiu…

 

 

Clipa aceea

 

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,

doar câteva cuvinte, şi ai creat

o întreagă istorie, al cărei prezent

este deja ieri, aşa cum mâine

va fi doar trecutul aceluia

ce-l va lăsa în urmă, pierdut

pentru totdeauna…

 

Doar un cuvânt, îţi spui,

doar un cuvânt, şi te-apropii

în drumul tău de nebănuitul pas

spre necunoscut, fără să te sperii

de gândul acela care eşti şi nu eşti

tu, de clipa aceea în care poţi să fii

şi eşti.

 

 

 

 

 

 

 

POEMS

 

 

Tell me

 

You never believed

you could win by

giving up weapons,

and would find your freedom

only by fighting your own image.

 

You will no longer look at yourself

in mirrors that show you

weak or arrogant,

brave or coward,

when you wish it…

 

You heard that before

but never believed it…

 

What can your image be

in a mirror-less country?

You will ask yourself,

again, and will find out

only if you let the answer

come by itself.

 

What can you lose

when the only possible reality

is your quest?

 

Which way to go—

the traveler asks,

unaware it is the only road

to follow…

 

And where to go

if he is already there—

even if he doesn’t know yet

who will win…

 

What competition is more feared

than when you are

the only stubborn player?

 

But how can you keep fighting

when your opponent wears only

your image

as his lucky charm?

 

“Abandon all hope” you were told—

so you really can hope!

 

But tell me, what good is hope

for one who has everything,

or knows the way back

when he has already arrived?

 

 

When everything is lost

 

The clock did not stop

but hours no longer show

on Time’s dial,

which has come to a standstill, contemplating.

 

Perspective still works,

but objects are no longer clear

against the pure expanse

of unnamed Space.

 

Life has not ended but death

no longer looms at the horizon

waiting for someone to rise up

sometime, somewhere, in the land of oblivion…

 

Everything is as it used to be

though nothing has meaning

when lost in a timeless space,

in a spaceless time…

 

 

That instant

 

A few words, you told yourself,

just a few—and created

a story whose present

is yesterday by now, just as tomorrow

will be past for another story

left behind,

lost forever…

 

One word, you told yourself,

just one— and you are on your way

the unknown,

that unexpected step, free

to think of who you are and are not,

of that instant in which you can become

and be you.

 

English version: Adrian G. Sahlean

 

 

 

 

 

POEMES

           

 

Dis-moi

 

Tu n’as cru

que tu pourrais vaincre seulement au moment

où, renonçant à n’importe quelle arme,

tu lutterais avec ta propre image

pour te libérer.

 

Tu ne pourras plus te regarder

dans les miroirs qui te montrent

timide ou orgueilleux

courageux ou lâche

selon les souhaits…

 

Il te l’a dit encore

mais tu ne l’as pas cru…

 

Dans le pays sans miroir,

qui sera encore ton image

tu t’interrogeras alors

encore une fois, et tu apprendras

si tu laisses la réponse

venir de soi.

 

Qu’auras-tu perdu

quand la recherche sera

la seule réalité possible ?

 

Quel est le chemin,

se demande celui qui marche,

sans connaître le seul chemin

qu’il peut emprunter… ?

 

Où arriver

s’il est déjà là,

même s’il ne peut encore savoir

qui est le gagnant?

 

Quelle compétition est plus redoutée

que celle dans laquelle tu

es le seul concurrent acharné ?

 

Mais comment peux-tu encore lutter

quand l’adversaire porte

comme amulette,

uniquement ton image ?

 

« Eloigne tous les espoirs» t’a-t-il dit,

pour pouvoir espérer vraiment !

 

Mais dis-moi quelle est la meilleure espérance

pour celui qui a déjà tout

Ou la connaissance du chemin de retour

pour celui qui est arrivé ?…

 

 

Quand tout se perd

 

La montre ne s’est pas arrêtée mais les heures

n’apparaissent plus marquées

sur le cadran du Temps

qui reste figé, en contemplation.

 

La perspective ne s’est pas perdue

mais les objets n’apparaissent plus

délimités sur l’étendue pure

de l’Espace – sans nom.

 

La vie n’a pas pris fin mais la mort

n’apparaît plus à l’horizon

dans l’attente de l’existence qui se révoltait

autrefois, en quelque lieu, dans le pays de l’oubli…

 

Tout est à sa place comme jadis

bien que tout ne signifie plus rien

quand il se perd dans l’espace sans temps,

dans le temps sans espace…

 

 

Cet instant

 

Quelques mots, tu t’es dit,

juste quelques mots et tu as créé

une histoire dont le présent

est déjà hier, comme demain

sera certainement le passé de celui

qu’il laissera en chemin, perdu

à jamais…

 

Juste un mot, tu te dis

juste un mot et tu t’approches

sur ton chemin d’un pas insoupçonné

vers l’inconnu, sans t’effrayer

par cette pensée que tu es et que tu n’es pas

par cet instant dans lequel tu peux être

et tu es.

 

Version Française: Estelle Variot et Paul Julien

 

 

 

 

 

POEMAS

 

 

Dime

 

No creíste

que podrías vencer

cuando, renunciando a las armas,

lucharas contra tu propia imagen

por tu liberación.

 

Nunca podrás mirarte

a los espejos que te muestran

débil o altivo,

impávido o cobarde,

según tus deseos…

 

Te lo dijeron

pero no lo creíste…

 

En el país sin espejos,

«¿cuál será tu rostro?»,

te preguntarás entonces

una vez más, y lo sabrás

si quieres dejar que la respuesta

llegue por sí sola…

 

¿Qué tienes que perder

si la búsqueda es

la única realidad posible?

 

¿Cuál es el camino?

se pregunta el que marcha

sin saberlo por el único camino

por donde puede llegar.

 

¿Llegar adónde?

si él ya está allí

aunque no pueda saber aún

que ha ganado.

 

¿Hay alguna competición más temible

que aquella en que tú

eres el único y obstinado participante?

 

¿Pero cómo se puede luchar

cuando el adversario lleva

como amuleto

solo tu rostro?

 

«Pierde toda esperanza», te dijeron

para que pudieses esperar de verdad.

 

Pero, dime, ¿de qué le sirve la esperanza

al que lo tiene ya todo?

¿O saber el camino de vuelta

al que ya ha llegado?

 

 

Cuando todo se pierde

 

El reloj no se ha parado pero

no se le ve marcar las horas

en la esfera del tiempo

que está detenido, en contemplación.

 

La perspectiva no se ha perdido

pero los objetos ya no se ven

delimitados en la extensión pura

del espacio, el que no tiene nombre.

 

La vida no ha acabado pero la muerte

ya no se ve en el horizonte

esperando al ser que se rebeló

un día, en alguna parte, en el país del olvido.

 

Todo está en su sitio como antes

aunque todo ya no significa nada

cuando se pierde en el espacio sin tiempo,

en el tiempo sin espacio.

 

 

Aquel momento

 

Unas palabras, te dijiste,

solo unas palabras, y creaste

una historia entera cuyo presente

ya es ayer, igual que mañana

será solo el pasado de quien

lo dejará atrás, perdido

para siempre.

 

Solo una palabra, te dices,

Solo una palabra, y te acercas

en tu caminar al umbral insospechado

de lo desconocido, sin que te asuste

el pensar que eres y no eres tú,

al momento en que puedes ser

y eres.

 

Versión española: Joaquín Garrigós