Mariana Boca – Despre puterea poeților
Ziua Internațională a Poeziei – 21 martie 2016,
la Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava
Mariana BOCA
Despre puterea poeţilor
O poveste adevărată cu şapte poeţi ai zilelor noastre: Ashraf FAYADH, condamnat în Arabia Suadită; Aron ATABEK, închis în Kazashtan; Mahvash SABET, închisă în Iran; AmanuelASRAT, dispărut în închisorile din Eritrea; Mohammed Ibn al-Dheeb al-AJAMI, recent eliberat în Qatar; Fatima NAOOT, arestată şi anchetată în Egipt; Liu XIA, închisă în China
Din perspectiva europeanului actual, lumea este un loc deschis, unde poeţii sunt fiinţe libere și mai ales privilegiate. Pentru că ar avea simţul imperceptibilului şi pentru că ştiu să inventeze limbaje sensibile care fac inteligibil conţinutul nevăzut sau ne–evident al realităţii, mentalitea europeană îi investeşte (încă) pe poeţi cu o aură ce aminteşte şi înlocuieşte, oricȃt de vag, prezenţa vechilor profeţi. Poetul are putere, vreau să spun. Lui îi este proprie o cunoaştere aproape mistică a mesajelor şi a înţelesurilor care vin dinspre realitate. Dacă trecem dincolo de societăţile europene, în cele islamice, în cele africane sau asiatice, puterea Poetului este în prezent una dintre cele mai rȃvnite şi mai vȃnate, fiindcă înseamnă influenţă asupra minţii Celuilalt – mintea cititorului şi a ascultătorului de poezie. Dar puterea poetului nu vine pur şi simplu din vehicularea unor idei influente, ea se naşte din capacitatea poeziei lui de a crea în mintea profundă a cititorului acele emoţii rare care aduc sentimentul proximităţii adevărului şi al binelui. O asemenea apropiere eliberează mintea omului de frică şi îl pregăteşte pentru mutaţii interioare ireversibile – pentru sacrificiu, pentru fapte eroice. Nu e de mirare, aşadar, ci e previzibil că în orice stat aflat sub dictatură, puterea fragilă a poetului este o ameninţare intolerabilă pentru autoritatea politică, fiindcă odată ce se exprimă, energia ei eliberatoare este imposibil de controlat.
“Adevărul este perceptibil chiar şi într-o picătură de realitate”, îi reaminteşte cititorului său poetul Aron Atabek, într-un poem numit RE-ZONAN-CE, la care poate vibra imaginarul europeanului estic pentru că evocă o memorie istorică înrudită: “Tatăl meu a fost un sclav al statului sovietic/Ȋn minele de aur de la Kolîma/şi destinul meu, de asemenea, reia acelaşi model/şi brutalitatea de la Kolîma.//Tatal meu a fost judecat în instanţă ca “Duşman al Poporului”,/deci se pare că eu sunt “Fiul Duşmanului”./Sparg roci cu tȃrnăcopul lȃngă el,/cu nimic nu sunt diferit de el.//Rusia este Mama mea; Tatăl meu este Kazakhstan./Am copilărit pe Volga, am crescut în Almaty… ” Propria biografie şi memoria familiei sale este “picătura de realitate” în care Aron Atabek citeşte adevărul despre o istorie comună timpului unde curge atȃt existenţa poetului, cȃt şi a cititorului său: memoria lagărului, experienţa răului, amintirea suferinţei fără vină, încrederea în revoltă şi în înfrȃngerea răului. Poetul Aron Atabek este încarcerat în închisori de maximă siguranţă, începȃnd din 2006, undeva în stepele Kazakhstananului. Adevărul pe care îl dezvăluie şi îl apără Aron Atabek, încă din 1980, este unul care mişcă greu sensibilitatea tocită a europeanului şi memoria lui eteroclită, dar în lumea lui Atabek acel adevăr este similar cu autocondamnarea la moartea lentă, la pierderea definitivă a libertăţii. Pentru Atabek, adevărul vine din istorie, depăşind-o, şi se relevă în dreptul etnicilor kazahi şi mongoli la spiritualitatea lor tengristă, străveche, dar şi în dreptul acestor comunităţi rurale migrante, supuse asimilării şi dispariţiei forţate, la pămȃntul moştenit, la casele lor modeste şi la istoria lor milenară: “Gȃtul meu, în imposibilitatea de a vorbi,va muri/Pentru sunetele patriei mele./Tropăitul paşilor strămoşilor mei va dispărea/La fel ca apa în nisip./Sunt un povestitor al nemuririi/Ȋn limbi semite şi etrusce;/ Sunt praful de dialecte turcice/ Scrise în ruseşte./Atȃtea vieţi, destine răsucite/Sunt dispărute în mine, în doliu,/Şi eu insumi sunt un amestec dezgolit de nervi/ Pulsȃnd în versete.” (Gȃtul meu va muri).
Cui îi este frică de poeţi? Mai pot fi astăzi încarceraţi sau condamnaţi la moarte poeţii? Guvernele autoritare şi liderii despotici nu pot admite exprimarea liberă a emoţiilor problematice spre care e orientată mintea cititorului prin poezie. Sunt emoţii în stare să pună în mişcare tectonica împietrită a inimii omului, dar şi tectonica oricȃt de solidificată a sistemelor sociale, a regimurilor politice, a stilurilor de viaţă, pentru că pot declanşa convingerile şi energia din care se nasc revoluţiile. Ashraf Fayadh, un tȃnăr poet palestinian, născut în Arabia Saudită într-o familie de refugiaţi neintegraţi în societatea saudită, a fost condamnat la moarte pentru poemele sale în care nu face decȃt să mistuie neputinţa şi furia surghiunitului în lumea opulentă a petrolului: “ţiţeiul e inofensiv,/ dacă nu socotim dȃra de sărăcie lăsată în urmă//ziua aceea, cȃnd chipurile celor ce descoperă încă un zăcămȃnt de ţiţei se întunecă…//profeţii s-au retras/nu-i aştepta pe-ai tăi să vină la tine, aşadar…//eu sunt experienţa iadului de pe pămȃnt…//pămȃntul/e iadul pregătit pentru cei surghiuniţi.//Sȃngele tău tăcut nu va vorbi răspicat/Atȃta vreme cȃt te mȃndreşti cu moartea/Atȃta vreme cȃt tot anunţi – în taină – că ţi-ai pus sufletul/Ȋn mȃnile celor ce nu ştiu mare lucru…” (Poezii “disputate”)
Ashraf Fayadh îşi priveşte apoi cititorul de pretutindeni drept în ochi şi îl întreabă simplu: “Ai ajuns sa practici la perfecţie cultul anxietăţii,/Dar n-ai observat că arterele nu-ţi mai pompează nesomnul către ochi?/ N-ai observat/Că inimile celor abandonaţi pe trotuare noaptea s-au rupt de viziunea ta de-atȃtea ori?”(Numele unui vis bărbătesc). Ashraf Fayadh arată astfel cum poeţii pot pune sub riscul îndoielii şi al schimbării gȃndirea comună şi felul în care ne obişnuim sau acceptăm să trăim în istorie, sub guvernări incompetente şi autoritare, sub lideri mincinoşi şi paranoici, sub dictaturi feroce sau camuflate în practici sociale care mimează libertatea. De aceea, poeţii ne pot conduce pe noi, cititorii lor, exact spre acea zonă a existenţei pe care preferăm, de regulă, să o lăsăm sub tăcere, să o evităm sau chiar sa o negăm – zona nevoii de ideal. Puterea de influenţă a poetului, este, aşadar, incomodă şi împovărătoare nu doar pentru statele dictatoriale, pentru regimurile politice opresive, ci şi pentru iubitorii de poezie, perfecţioniştii “cultului anxietăţii”.
Mahvash Sabet, condamnată în Iran la închisoare grea, din 2008, într-una dintre cele mai înfricoşătoare fortăreţe din lume, pentru că este de religie Baha’i, începe să scrie poezie în recluziune şi tulbură cititorii din toată lumea prin puterea ei de a evoca suferinţa celuilalt şi de a contempla în tăcere degradarea lentă a fiinţelor încarcerate, într-o solidaritate umilă şi blȃndă, fără ură: “Obosită, dar trează, febrilă încă/Fixată pe becul evaziv care face cu ochiul din perete…/Dor de întuneric, pentru intrarea în negrul total…/praful de sub picioarele mele intangibil ca o ruşine…/ochii se deplasează peste tot, mă uit la toată lumea,/sunetele rozariului, runda de cuvinte murmurate/buze de peşte în mişcare, privirea unei păsări rugȃndu-se./O altă oră trece în şuşotirea prietenoasă,/în vorbirea moale a secretelor sau a scuipatului brusc,/cu unele sforăind, altele foşnind fornăind/unele şoapte, foşnet, strănut – umplu spaţiul cu tuse şi gemete,/suspine sufocate, gemete neîncetate – /Nu poţi vedea durerea după luminile stinse./Am mult timp pentru întuneric, în negrul total.” (Lumini stinse) Mahvash Sabet are, precum Aron Atabek, acea putere eroică de a se sacrifica fără nicio urmă de ezitare în numele credinţei proprii, cu curajul propriu martirilor.
Despre AmanuelASRAT, poet dispărut în închisorile din Eritrea încă din 2001 se cunosc foarte puţine lucruri. Mohammed Ibn al-Dheeb al-AJAMI, poetul care a fost iniţial condamnat la închisoare pe viaţă în Qatar, pentru că a îndrăznit într-o poezie inspirată de revolta tunisiană să spună “Suntem toţi tunisieni în faţa opresiunii” (Tunisian Jasmine), este de foarte puţină vreme eliberat. Fatima NAOOT, arestată şi anchetată în Egipt, este o poetă cunoscută a spaţiului islamic: “Nici un fel de cunoaştere, acum/Cunoaşterea se apropie/Şi ignoranţa este/Un paradis pierdut.” (Orb) Liu XIA, închisă în China, este o figură apreciată pentru lupta pe care o duce pentru libera exprimare şi pentru drepturile omului.
Atunci cȃnd viaţa unui poet se întemeiază pe o etică eroică, înţelegem că puterea poeziei lui este şi azi ameninţătoare pentru cei care doresc confiscarea memoriei, ştergerea identităţilor, interzicerea dreptului unei persoane de a alege credinţa, de a nu-şi uita strămoşii sau de a vorbi liber despre nedreptate, despre sărăcie, despre deznădejdea refugiatului. Biografiile celor şapte poeţi şi alegerile lor sunt dovada cea mai vie.
Note
- Traducerile în limba romȃnă a versurilor din Aron Atabek aparţin Marianei Boca şi sunt făcute după versiunile în limba engleză oferite de PEN ROMÂNIA, versiuni realizate de Alfia Nakipbekova şi Nial McDevitt, pentru textele originale.
- Traducerile în limba romȃnă a versurilor din Ashraf Fayadh aparţin Corneliei Macsiniuc şi sunt făcute după versiunile în limba engleză oferite de PEN ROMÂNIA, versiuni realizate de Mona Kareem, pentru textele originale.
- Traducerile în limba romȃnă a versurilor din Mahvash Sabet aparţin Marianei Boca şi sunt făcute după versiunile în limba engleză oferite de PEN ROMÂNIA, versiuni realizate de Bahiyyh Nakhjavani, pentru textele originale.