Nouă ani de la dispariție: Anna Politkovkaya
Anna Politkovskaya: Care a fost marea mea greșeală ?”
de Carles Torner
director executiv PEN International
„Consider că ideologia care ne guvernează este una respingătore: „noi” împotriva „adversarilor”. Dacă este vorba despre un jurnalist „de-al nostru”, el beneficiază de atenția publică și primește numeroase recompense, ba chiar ar putea fi invitat în Parlament. […] Însă dacă un jurnalist nu este „de-al nostru”, dacă este al opoziției, acesta va fi renegat cu siguranță. Intenția mea nu a fost nicio clipă aceea de a fi renegată – nu am vrut niciodată să sfârșesc prin a fi țintuită precum un delfin la mal. Înainte de toate, eu nu sunt un militant politic.”
Aceste cuvinte postume îi aparțin Annei Politkovskaya. Textul a fost descoperit în calculatorul ei după moartea acesteia, însă motivele pentru care l-a scris rămân nedeslușite. Probabil că fusese redactat cu scopul de a fi citit în străinătate cu ocazia acordării încă unui premiu pentru anchetele ei jurnalistice, în cadrul cărora s-a remarcat de fiecare dată prin precizie, agerime a minții și integritate.
Colega Annei, care împărtășea biroul de la Novaya Gazeta cu ea în fiecare zi, a consemnat faptul că de fiecare dată când era felicitată pentru vreun premiu primit, Anna părea profund mâhnită. Ea răspundea, simplu: „Nu vor să priceapă. Nu ascultă. De fapt, nici măcar nu îi interesează. Nu e chiat atât de grozav, draga mea”. Anna nu era deloc interesată de propriu-i prestigiu, ci mai degrabă voia să urmărească modul în care adevărul se năruia, voia ca suferința a nenumărate victime să ajungă la urechile oamenilor, voia ca aceștia să afle de crimele ce erau la ordinea zilei și pe care le descria fățiș în Rusia lui Putin.
Am ascultat-o noi la vremea respectivă ? Suntem pregătiți să îi receptăm mesajul în zilele noastre ? Antagonismul dintre „noi” și „adversari” în Rusia a avut drept unic rezultat nașterea unor nuanțe propagandistice copleșitoare. Admirăm îndeosebi curajul de care dau dovadă jurnaliștii care confruntă această situație, căci ei sunt cei care știu cel mai bine că „propaganda este prăbușirea limbajului”, așa cum spunea Lev Rubinstein. Țara Annei este afectată de ceea ce PEN International a numit „un tsunami de legi care se opun exprimării libere în Rusia și care implică tratarea ONG-urilor naționale ca pe niște agenți străini; legi împotriva homosexualității; o lege prin care se permite restricționarea accesului la anumite site-uri web fără emiterea în prealabil a unui mandat judecătoresc; legi prin care se interzic discuțiile despre istoria Rusiei; o lege împotriva defăimării religiei”. John Ralston Saul, președintele PEN International, a participat la începutul lui octombrie 2015 la o serie de dialoguri între scriitorii din Rusia și din Ucraina și alți scriitori din restul Europei, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Odessa. Intenția președintelui a fost aceea de a analiza metodele prin care propaganda poate fi combătută prin intermediul dezbaterilor, al dialogului și al cercetării amănunțite.
Astăzi, la nouă ani după asasinatul Annei, ce a avut loc chiar în ziua de naștere a lui Vladimir Putin, putem reveni asupra cuvintelor ei postume: „Care a fost marea mea greșeală ? Tot ceea ce am făcut a fost să consemn evenimentele la care am asistat eu însămi. Nimic mai mult. Nu am de gînd să mă opresc asupra altor răsturnări de situație întâmpinate pe calea pe care am ales-o. Otravă. Aresturi. Amenințări prin poștă și pe internet. Oameni care mă sunau sub masca anonimității și mă amenințau cu moartea. Nu cred că au vreo însemnătate aceste lucruri. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că îmi pot îndeplini datoria. Pot face o Descriere a Vieții așa cum este ea, primindu-i pe oameni în biroul meu în fiecare zi și ascultîndu-i, căci ei nu au cui să se adreseze atunci când au probleme. Autoritățile nu vor să îi asculte pentru că problemele lor nu sunt în concordanță cu ideologia Kremlinului. Iar ziarul la care lucrez, Novaya Gazeta, este cam singurul care poate publica astfel de mărturii.”
Traducere de Ioana Săbău
‘What did I do that was so bad?’
Carles Torner
7th October 2015
‘I abhor the ideology that governs us: “us” versus the “enemies”. If he is “our” journalist he enjoys public notoriety and rewards, he might even be invited to Parliament. […] If a journalist is not “one of our own”, if he belongs to the opposition, at the moment it is guaranteed repudiation. I never aspired to my own repudiation – I never wanted to end up stranded like a dolphin on the shore. Underneath it all I am not a political fighter.’
These are posthumous words of Anna Politkovskaya. The text was found on her computer after her death, without any clear indication of why she had written it. Probably to be read abroad, when receiving one more award for her precise, acute, incorruptible investigative journalism. Anna’s colleague, whith whom she shared a desk each day at Novaia Gazeta, has written that every time she congratulated her for a new award, Anna seemed unhappy. Her usual reply was simply: “They don’t want to understand. They do not listen. They actually don’t care. It’s not so great, my dear.” Anna was not interested in her personal prestige, rather she wanted people to see the way truth was being destroyed, she wanted people to listen to the suffering of countless victims, to the daily crimes she was able to describe with such precision in Putin’s Russia.
Did we listen then? Are we ready to listen to her today? The division between us versus the enemies has only grown in Russia to give birth to overwhelming tones of propaganda. In front of it, we admire the courage of journalists under pressure who know better than anyone else that “propaganda is the collapse of language” –to borrow Lev Rubinstein’s words. Anna’s country lives under what PEN has called “a tsunami of anti-free expression laws emerging in Russia, which include treating international NGO’s as foreign agents; anti-gay laws; a law permitting the blocking of websites without a court order; laws against discussing Russian history; a Religious Defamation law.”) John Ralston Saul, president of PEN International, has just this week participated in a series of dialogues between Russian and Ukrainian writers with European colleagues at the Odessa Literary Festival, to explore ways of countering propaganda with debates, dialogue and research.
Today, nine years after her assassination, on Vladimir Putin’s birthday, we may read again Anna’s posthumous words:
’So what did I do that was so bad? I only wrote what I myself had witnessed. Nothing more. I am purposefully not going to expand on the other “vicissitudes” of the path I have chosen. A Poisoning. Arrests. Threats through the post and on the internet. Anonymous callers promising to kill me. I don’t think it matters. What matters is that I can do my job. Describe life, receive people in the office every day, because people have nowhere else to go with their troubles. The authorities don’t want to hear about it, because these troubles don’t fit in with the ideological framework of the Kremlin. And my newspaper, Novaya Gazeta, is just about the only one that can publish such testimonies.’