PEN România – Solidaritate cu scriitorii & jurnaliștii din Turcia închiși abuziv. Scrisoarea a 8-a: Ioana Morpurgo pentru Zafer Özcan

Imprisoning voices doesn’t silence dissent, it puts a megaphone in its hand.                                                                      

Dragă Zafer,

Azi dimineață aud la știri că țării tale i s-a făcut iar sete de durere. Guvernul turc a anunțat retragerea din Convenția Consiliului Europei pentru Prevenirea Violenței Împotriva Femeilor. Poate că zecile de jurnaliști aflați deja după gratii, printre care și tu, nu erau de ajuns. Cuvinte și femei. De ce-i e atât de frică națiunii tale de libertatea lor ?

            Am găsit pe internet, tradusă în engleză, o scrisoare pentru fiica ta, Ebrar, în care descrii porțiunea de cer vizibilă dincolo de gratiile ferestrei tale – a milky blue sky  – ‘un cer lăptos albastru’.  E ceață aici, în sudul Angliei, acum când îți scriu. Un cer de culoarea uitării, a somnului fără vise, la care nu vreau să mă uit. Mă gândesc la cerul tău, la visele tale, la culoarea memoriei tale. Ai terminat romanul acela de care îi spuneai lui Ebrar în aceeași scrisoare ? Cine sunt oamenii din paginile lui și ce fac ei cu libertatea lor? Ce fac cu frica și disperarea atunci când n-o mai pot conține în sufletul lor? În ce noi legi deghizează ura, în ce uniforme o îmbracă? Pe cine aleg să pedepsească în locul propriei conștiințe? Și cei care iubesc în romanul tău, atunci când pot să iubească, cine sunt? Te ascult, Zafer. Sunt cu tine în celula ta, invizibilă și tăcută, rezemată cu spatele de perete. Și da – văd pe fereastră, dincolo de gratii, bucata ta de cer alb.

            Ciudat cum experiența a jumătate de continent (pe harta căruia e și țara ta), deceniile de comunism în care dreptul la libera expresie a fost cenzurat, dizidența decimată și închisorile pline de ziariști, filosofi, poeți, etc. nu le dă de gândit autorităților turce care au decis că locul tău și al altor jurnaliști, în momentul de față, este după gratii. Tactica asta nu s-a dovedit niciodată, în nici un context istoric, viabilă. Pentru fiecare propoziție cenzurată într-un articol de ziar, mii de alte cuvinte vor fi scrise pe aceeași temă de zeci de alți jurnalisti, în zeci de alte țări. Pentru fiecare scriitor închis pentru ideile sale, sute de alți scriitori vor publica cărți cu aceleași idei peste tot în lumea largă. Pentru fiecare fiică și fiu care au fost forțați să crească fără tatăl sau mama lor, trimiși la închisoare de autorități pentru exprimarea liberă a ideilor lor, se va naște o întreagă generație de dizidenți, nu o generație mută. Singura metodă viabilă de a reduce vocea dizidenței este de a-i asigura un loc legitim în societate, de a o asculta și de a lua în serios ce are de spus.

Ziarele au zis că în drum spre casă, după ce ți-ai dus copii la școală într-o zi ca orice altă zi, ai fost arestat. De-acum înainte, în fiecare dimineață, în drum spre casă, dupa ce îmi voi duce copiii mei la școala aici, la capătul ăstalalt al continentului, voi șopti numele tău. Gândeste-te la asta ca la un fel de rugăciune pentru umanitatea pe care o împărțim, dincolo de națiuni, guverne, geografii, dincolo de timpul prezent ce sângerează.

Cu solidaritate și multă căldură,

Ioana

P.S. Și un poem de Emily Dickinson, scris acum vreo 150 de ani, pentru tine:

No Rack can torture me

No Rack can torture me—
My Soul—at Liberty—
Behind this mortal Bone
There knits a bolder One—

You cannot prick with saw—
Nor pierce with Scimitar—
Two Bodies—therefore be—
Bind One—The Other fly—

The Eagle of his Nest
No easier divest—
And gain the Sky
Than mayest Thou—

Except Thyself may be
Thine Enemy—
Captivity is Consciousness—
So’s Liberty.