Ucraina. Un gol de umplut (Andrey Kurkov)
24 februarie 2025: Astăzi se împlinesc trei ani de la invazia la scară largă a Federației Ruse în Ucraina, care a adus suferință pentru milioane de oameni, forțele ruse comițând crime de război și alte încălcări ale dreptului umanitar internațional. În această zi fatidică, scriitorul ucrainean și fost președinte al PEN Ucraina, Andrey Kurkov, reflectează asupra impactului războiului asupra patrimoniului cultural inestimabil al Ucrainei.
Conform PEN Ucraina și partenerilor săi, cel puțin 186 de figuri culturale au fost ucise de forțele ruse până în februarie 2025. Printre cei uciși se numără scriitori, traducători, artiști, muzicieni, fotografi și istorici, care au avut un rol esențial în îmbogățirea și celebrarea culturii și identității Ucrainei. PEN International condamnă ferm violența declanșată de forțele ruse împotriva Ucrainei și solicită dreptate și responsabilitate deplină.
“Temerile mele cele mai mari devin realitate – sunt prins într-o nouă Renaștere Executată”, a scris Victoria Amelina în prefața cărții poetului ucrainean asasinat, Volodymyr Vakulenko. Cartea nu ar fi apărut fără Amelina. Ea a fost hotărâtă ca vocea lui Vakulenko să nu fie redusă la tăcere.
După ce bărbați în uniforme militare rusești l-au luat pe Vakulenko de acasă, la începutul lunii martie 2022, Victoria a petrecut mai multe luni încercând să afle ce s-a întâmplat cu el. În cele din urmă, trupul său a fost găsit într-un mormânt nemarcat într-o pădure de lângă orașul Izium. Până atunci, Amelina găsise jurnalul scris de mână al lui Vakulenko, pe care acesta îl îngropase sub un cireș în grădina părinților săi. Ea a descifrat textul și l-a pregătit pentru publicare. Acest jurnal a stat la baza cărții, dezvăluindu-ne gândurile și sentimentele lui Vakulenko – fricile sale – în timp ce trăia sub ocupație alături de fiul său cu nevoi speciale. Acesta a fost ultimul lucru scris de Vakulenko în viața sa.
Cartea Victoriei Amelina, Un jurnal despre război și justiție: Privind la femeile care privesc războiul, a fost publicată recent simultan în Marea Britanie și Franța. Aceasta a fost ultima ei lucrare. Nici măcar nu a avut timp să o termine. A scris-o în timp ce căuta trupul lui Volodymyr Vakulenko. Încă lucra la ea când a fost rănită mortal de un atac cu rachetă rusesc la Kramatorsk.
Dacă nu ar fi fost războiul – agresiunea rusă – Vakulenko și Amelina ar fi putut scrie multe alte cărți.
Nu există nimic mai tragic decât marcarea unei aniversări a unui război care încă continuă. O aniversare ar trebui să fie o ocazie de bilanț și reflecție, dar care sunt rezultatele acestui război? Ele pot fi măsurate în sute de mii de vieți pierdute, în distrugerea nesfârșită a caselor oamenilor, a grădinilor, a viilor, a satelor, orașelor și a ruinării pădurilor, câmpurilor, fabricilor și centralelor electrice.
Rezultatele războiului pot fi calculate și în numărul bibliotecilor, teatrelor, universităților, școlilor, tipografiilor, studiourilor de film și muzeelor distruse.
În timpul unui război, agresorul subminează total dreptul victimelor la cultură, la adăpost, la viață. Uneori, pare că agresorul vizează în special cultura – victima pe care vrea să o rănească cel mai mult, deoarece cultura unei națiuni o definește și îi oferă motivația și forța de a rezista invaziei.
Această funcție a culturii – păstrarea identității – a transformat cultura ucraineană într-o țintă majoră a agresiunii, și nu pentru prima dată.
Pe măsură ce războiul continuă, în universități și școli, tinerii ucraineni studiază istoria tragică a scriitorilor și poeților din prima “Renaștere Executată”: 250 de poeți și scriitori ucraineni tineri și activi care au fost arestați de autoritățile sovietice și împușcați între 1937 și 1938. Lucrările pe care acești scriitori asasinați nu au reușit să le scrie și să le publice rămân în mințile noastre ca un fel de fantomă a literaturii ucrainene – bogății culturale pe care doar ni le putem imagina.
În mod similar, ne imaginăm fantoma arhitecturii ucrainene – sute de clădiri care nu au fost niciodată construite pentru că potențialii lor creatori au fost reprimați. Fantoma artei plastice ucrainene plutește asupra noastră prin miile de tablouri necreate ale artiștilor asasinați.
Acest element fantomatic al culturii ucrainene crește cu fiecare zi a agresiunii ruse. Cultura ucraineană necreată începe să o depășească pe cea creată, pe măsură ce lista figurilor culturale ucise de armele rusești se prelungește – o listă care acum poartă numele a peste 180 de scriitori, muzicieni, artiști, regizori și actori.
Peste o mie de situri culturale ucrainene au fost, de asemenea, distruse de armata rusă. Dar dacă a existat o clădire, un tablou sau un monument, măcar avem o fotografie și amintirea a ceea ce a fost odată.
Distrugerea monumentelor culturale ucrainene a fost ca o secure care mi-a retezat rădăcinile. Îmi amintesc când o rachetă rusească a lovit casa-muzeu a celei mai cunoscute artiste naive din Ucraina, Maria Primacenko. Îmi amintesc când o altă rachetă a distrus muzeul filosofului și poetului meu ucrainean preferat, Grigory Skovoroda. Ruinele teatrului din Mariupol, unde se adăposteau oameni, au fost toate distruse de o bombă uriașă. Apoi a fost Catedrala din Odesa, cu acoperișul sfâșiat de razele soarelui după un alt atac cu rachete.
Este evident că bombele și rachetele nu distrug doar clădiri istorice, ci încearcă să anihileze o întreagă cultură. După război, va trebui nu doar să reconstruim orașe și sate, ci și cultura însăși. Literatura, muzica și cinematografia ucraineană – toate au fost secătuite de acest război.
Autorii care supraviețuiesc vor trebui să scrie cărți nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru colegii căzuți. Cu toții va trebui să muncim mult mai mult pentru a umple, măcar parțial, golurile dureroase pe care bombele și rachetele Rusiei le-au lăsat în cultura ucraineană în acești trei ani.
Andrey Kurkov